Toate zilele copilăriei le port cu mine într-un jurnal. Mă aşez pe o buturugă şi recitesc din memorie câteva rânduri. Una din zile m-a marcat până astăzi. Am luat din cuier o plasă, m-am încălţat cu răbdare ca nu cumva să uit a-mi lua la revedere de la viaţa plictisitoare cu jucăriile mele fără glas. Mă bucuram că în sfârşit sunt om mare, calculat, cu o mulţime de responsabiltăţi. Pentru prima dată fusesem trimisă singură la cumpărături.

Stăteam închisă într-o închisoare. În aer se simţea multă tensiune. Fiecare voce care se auzea se înălţa cu disperare până la cer. Cu trupul încordat mi-am apropiat urechea de peretele care dădea spre camera vecinului şi ascultam. Parcă vedeam şi chipul care rostea cuvinte neclare. Ademenită de acel glas foarte cunoscut din copilărie, am auzit la un moment dat câţiva paşi venind cu zgomot spre mine. Dar, nu, s-au oprit la acel om. Şi, prinsă de vraja zornăitului de chei, nu am înţeles ce vroia gardianul. Apoi, mai mulţi paşi decât la început străbăteau întreg coridorul. Am rămas iar în întuneric, mă obişnuisem cu acel murmur, se diferenţia de celelalte. Nu înţelegeam de ce atâta linişte! Era ca şi cum s-ar fi spus la toţi deţinuţii că sunt liberi. O iluzie, nu avea cum să fie atât de adevărat! Visam cu ochii deschişi. Ce puteam să fac altceva?

În fiola timpului agităm nervoşi tot felul de cuvinte. Balansăm în mâini esenţe de  noi sensuri. Avem grijă să nu pătrundă vreo umbră de conservant. Nu vrem să rămânem pentru totdeauna aşa, mereu la datorie. Şi pentru că în faţă nu ne priveşte nimeni, mâzgălim repede formula conţinutului şi ne prefacem că totul s-a petrecut la întâmplare. Se produce un decalaj, ceasornicarul recompune fiecare secundă, şi astfel clipele sunt lipite cap la cap cu un adeziv care ne doare. Începe refrenul şi iar încă o strofă. Avem un regulament deja stabilit. Ca buni gimnaşti ne împiedicăm între picioare, şi ajungem în genunchi la capăt, zicând că ne place viaţa de creştini.

Am învăţat din experienţa noastră, că a fi în stare de veghe nu înseamnă neapărat să nu dormi. E mai bine să ne destindem, acest lucru ne dă mai multă forţă. Şi dacă am lupta şi am pierde? Uităm de multe ori că pierderea în favoarea cerului e un câştig. Într-un tablou, în care este pictat un război la care nu am participat, nu se vede acţiunea.

Nu întodeauna ştim să alegem ce e mai bun pentru noi. Pierdem mereu la jocul vremii. Ne aventurăm la nivelele cunoaşterii, clasificăm fiecare simbol în perspective inocente, stabilim dinainte premii, însă nu pricepem aşa de bine ce e fundamental. Purtăm cu noi un bagaj de “macaroane”, un aluat din care suntem dispuşi să coacem plastic. Afacerile merg bine când apelăm cu conştiinciozitate la cheltuiala altora. Si până şi cerşetorii ambalează frumos prospectul în minciună. Odată ce am pierdut timpul investind în luminile aprinse, să trecem la treabă.