Majesty

Exista amintiri care tin de cald atunci cind te asalteaza inghetul. Exista oameni la a caror evocare zimbesti cind ai avea toate motivele sa te lasi batut. Daca ma gindesc bine, cred ca doar pe acestea le putem ducem cu noi in calatoria numita viata si la sfirsit, fericiti cei care se pot aseza si deschide un jurnal de bord cu figuri dragi, cu pajisti verzi si poduri peste multe ape. Din pricina aceasta, ma socotesc o norocoasa.
De pilda, expeditiile cu cortul prin muntii Romaniei. Apusenii domoli, Piatra Craiului greu de imblinzit, Fagarasii capriciosi, Muntii Vrancei ospitalieri, Ceahlaul cu serile senine.

Asteptam cu nerabdare vara cind ne regaseam unii cu altii, fiecare din alt colt al tarii. Ne dadeam intilnire in cine stie ce gara uitata de lume. Atunci toate ceasurile aratau aceeasi ora si toate trenurile duceau in aceeasi directie. Caram in spate rucsaci grei de zeci de kilograme, in care aveam de la conserve pina la corturi. Odata asezata tabara, incepea  zumzetul. Cazane pe foc, batut de piroane in pamint, cineva cinta la fluier, altii se bucurau de revederea dupa un an. Stiu, suna a viata nomada. Si totusi nimeni nu ducea dorul saltelei moale de acasa sau al fotoliului din biblioteca. Intr-o dimineata m-am trezit, cu setea de viata si de aventura pe care o ai la 20 de ani si am deschis cortul sa ies afara. Ce am vazut poate fi exprimat intr-un singur fel: “A thing of beauty is a joy forever “
(“Un lucru frumos e o bucurie vesnica” – John Keats).
De jur imprejur o iarba neatinsa din care, in razele soarelui abia rasarit, se ridicau aburii si mi se parea ca aud cum respira pamintul.
Intr-o vara pe Ceahlau a venit furtuna. Am fugit la corturi si am auzit cum incepe vintul sa vijiie. S-a pornit asa de tare ca a trebuit sa tinem de cort ca sa nu ne zboare precum casa micutei Dorothy din Vrajitorul din Oz. In ciuda fulgerelor si a ploii violente, era o veselie contagioasa in cort si cind ne uitam unii la altii, ne amuzam si mai tare. Nu mai conta ca eram undeva departe de civilizatie, ca afara turna cu galeata, ca adapostul nostru statea doar in doua bete si acelea tinute cu mina. Si ca orice furtuna de vara, a trecut. Am iesit din nou la soare, la focul de tabara, la mincarea atit de gustoasa cind stii ca e pe terminate. Am ris copios cind varul meu, disperat ca nu gaseste sarea, ne-a luat pe toti la rost, ca sa descopere pina la urma ca statea pe ea !
Am descoperit ce placut e leganatul cind stai calare pe pe tufele de afine  si privesti in vale, ca o calatorie pe camile peste dune aurii. Am aflat ce gust si parfum are ultima picatura de apa din sticla cind esti inca pe creasta sau cit de importanta e o lanterna tinuta aprinsa de cei de la corturi cind mai ai foarte putin pina acolo dar e intuneric afara.
Prietenilor mei de atunci, cu care am avut privilegiul sa fiu, as vrea sa le spun: multumesc pentru ca mi-ati revelat lumea in zona ei nepoluata, intr-un timp magic, cind ceasurile arata aceeasi ora si nimeni nu se gindeste la dupa aceea.

Simona Marin Dumbrava - Majesty.ro