Luni Cind am coborit din masina, era toamna. Am pasit pe aleea spre camin cu senzatia inexplicabila ca in locul acela se vor intimpla lucruri nemaipomenite. Eram in anul intii si urma sa locuiesc intr-un camin studentesc. Aveam lenjerie de pat cu ratuste portocalii si capot din diftina maron. Intotdeauna avusesem camera mea, biroul meu, dulapul meu si pluteam in norisorul roz pe care ma lafaisem ca un copil singur la parinti. La exterior, caminul arata imbietor: alei cu copaci, loc linistit. Pe holuri, si mai bine. La fiecare etaj, oglinzi uriase cu rame sculptate in bronz. Am ajuns si in dreptul camerei la care fusesem repartizata. Dinauntru se auzeau voci. Deschid si ce vad?
O camera uriasa cu sase !!!! paturi ! dintre care doar unul mai era liber. Celelalte fete, fiecare la alta facultate, se instalasera deja si ma priveau curioase. Mi-am asezat tacticoasa lenjeria cu ratuste portocalii pe pat, mi-am scos cutiile cu accesorii si pachetele voluminoase cu prajituri si le-am zidit linga pat. Am facut putina conversatie cu conlocuitoarele camerei “mele” si a venit vremea culcatului. In camera mea de acasa stingeam lumina cind vroiam eu si ceream sa se faca liniste de jur imprejur fiindca altfel nu puteam sa adorm. M-am dus la baia comuna cu vreo 10 chiuvete, m-am spalat pe dinti, cu gesturi tacticoase si atitudine superioara fata de ceilalti 9 care faceau acelasi lucru dar care nu aveau pasta cu aroma de capsuni si m-am sters pe fata cu prosopul cu trandafiri roz, apoi m-am dus si m-am instalat in patul imbracat in cearsafuri parfumate, cu ratuste viu colorate si m-am asteptat ca toate celelalte fete sa faca acelasi lucru si sa pot stinge lumina. Da de unde, colegele de camera nu aveau nici un gind sa se culce si nici sa stinga luminile. A urmat o seara inedita: un du-te vino pe usa, dialoguri si strigate pe holuri, fosnete de pungi care imi scrijeleau auzul, de afara tot felul de voci care strigau pe la ferestre sau dialogau intre camine, toate spre disperarea unui fost copil singur la parinti, cu tichiuta de noapte si cu tava de biscuiti la pat. Tin minte ca, auzind un voce masculina pe coridor, n-am mai rezistat, am scos capul indignata pe usa si am strigat pe un ton de comandant de pluton:
“Asta e palier de fete, ce cauti aici ?”
A doua zi, dupa un somn agitat, am avut “geniala” idee sa le servesc si pe colegele mele cu bunatatile aduse de mama. Fiecare cite o bucatica, oricum e un gest politicos si asta conteaza. Restul cutiei am pus-o la pastrare in sertarul micii biblioteci pe care o adusesem tot de acasa.
Se intimpla ca fiecare dintre noi primeam pachete cu mincare si am constatat un lucru ciudat: fetele celelalte luau cutia, o asezau in mijlocul camerei si ne invitau pe toate in jurul ei. Niciodata nu am mincat sarmale mai bune ca atunci. La un timp, primesc si eu pachet. Le servesc din nou cu cite putin, apoi o bag la “camara”.
Mi-a trebuit o jumatate de an sa inteleg. A fost destul de dureros, m-am trezit singura in mijlocul unui cerc de intrebari la care nu prea aveam justificari in afara de egoismul meu niciodata deranjat pina atunci. Mi s-au facut reprosuri pe fata, fara formule de introducere si mi-a trebuit multa stapinire de sine ca sa nu izbuncnesc in plins pentru ca orgoliul meu era atacat din plin si suferea teribil.
Pe cit de abrupt, pe atit de binevenit a fost acel episod din viata mea. De la ele, cele 5 colege de camera venite de la apus sau rasarit, am aflat secretul daruirii. Al ideii ca daca unul sufera, nu trebuie lasat singur, ca daca unul se bucura, trebuie sa impartaseasca aceasta cu ceilalti, ca daca ne-a fost dat sa impartim un an din viata in acelasi spatiu, atunci s-o facem real, fara rezerve sau ifose.
Cind am urcat in masina, era vara torida si sfirsit de an scolar. Urma vacanta. Am mers pe aleea dinspre camin spre parcare cu sentimentul ca aflasem ceva extraordinar. Trecusem in anul doi si lenjeria mea cu ratuste era decolorata si sifonata. Cutiile cu biscuiti nu mai stateau de mult in sertarul de la patul meu pentru simplul motiv ca se terminau intr-o singura zi. Cum altfel as fi aflat ce gust are piinea goala cu zahar cind ne era teribil de foame si asta era tot ce a mai ramas. Da, dar mincam acelasi lucru toate sase. Si bucuria impartasirii e cea care dupa atitia ani nu s-a decolorat, ci dimpotriva, pastreaza in afara timpului o camera cu sase paturi, ca un loc de basm unde s-au intimplat lucruri nemaipomenite.
Simona Marin Dumbrava - Majesty.ro
