Majesty

Cufundată în hârtiile din faţa mea, aud o voce şi ridic capul. În cadrul uşii de la clasa mea stătea o siluetă fragilă, ezitantă şi cu o şapcă mare pe ochi.
– Cineva vrea să te vadă, zice colega mea care aştepta în coridor , şi am adus-o la tine.
Încă nedumerită, mă ridic şi mă duc mai aproape de fetiţa care mă studia de sub cozorocul alb. În câteva fracţiuni de secundă am trecut de la mirare, la bucurie impregnată de tristeţe, apoi la muţenie. Şi toate provocate de momentul în care am recunoscut-o pe Enaida, fetiţa din clasa a 4-a, care de Anul nou a fost diagnosticată cu leucemie şi pe care de atunci nu am mai regăsit-o ca de obicei în banca a treia pe rândul de la mijloc, pentru că, în timp ce colegii ei veneau la şcoală, ea se ducea la şedinţele de chimioterapie.
Acum stătea în dreptul uşii, abia ţinându-se pe picioare. Slăbise mult, nu mai avea deloc păr, şi era albă ca ceara de lumânare. Când a început să meargă, era ca un roboţel, se mişca greoi şi păşea ca şi cum avea picioare de lemn. Mi-am simiţit maxilarele încordate scrişnind, aş fi vrut să urlu şi să implor măcar un minut de absenţă a suferinţei lor.
Fireşte că am luat-o în braţe şi am întrebat-o câte în luna şi în stele, nu voiam să mă opresc din vorbit, aş fi făcut orice doar ca să o văd zâmbind. Ne-am amintit de cardurile făcute de Crăciun şi de poveştile pe care le-am spus şi multe altele. Mă anunţă cu entuziasm că săptămâna viitoare vrea să vină din nou la şcoală şi că nu, nu s-a plictisit acasă, că a citit şi că are multe cărţi. Mă uit  la ochii ei încercănaţi şi fără sprâncene şi văd în ei o mare poftă de viaţă, ca o privire de după gratii care ştie că într-o zi va fi iar liberă.
Apoi am strâns-o din nou în braţe şi am lăsat-o să plece, urmărind-o cu privirea. Făcuse 6 luni de tratament şi era ca o umbră, mă durea fiecare pas pe care îl făcea atât de nefiresc, mai ales că o văzusem cum alerga cândva prin curtea şcolii.Colega mea care o însoţea îmi spune că e abia la jumătatea tratamentului.
Vineri, fetiţa asta de 10 ani, aceeaşi vârsta ca Silvia mea, m-a scos din rutina zilei ca un tramvai ce deraiază de pe şinele ruginite.
 M-am aşezat la loc în faţa hârţoagelor mele, plângând şi murmurând singurele posibile cuvinte:
 
  Si Dieu existe,
  Et qu'il t'aime,
Comme tu aimes
  Les oiseaux.
Comme un fou, comme un ange.