Luni 
“Hai sa tragem zdrang zavorul,
Realitatea nu exista...”
Pasarea Colibri
Pe fata o cheama Azalia si este de origine din Iran, a emigrat la un trai mai liber si la o sansa in plus. Dar in cazul ei o sansa in plus inseamna imens mai mult decit pentru majoritatea dintre noi. De ce ?
La cei 17 ani, e bolnava de scleroza laterala amiotrofica. Cind am vazut-o prima oara la scoala unde urma sa-mi fie eleva, m-au trecut fiorii si am simtit un nod in git, desi mi se spusese ca voi avea o eleva cu ceva dificultati de invatare. Scoala nu era una pentru cei cu nevoi speciale, dar era privata si oricine dorea, se putea inscrie.
Azalia nu poate sa mearga, sa vorbeasca, sa manince, sa scrie sau sa se imbrace singura. Rareori intelegi ce spune printre sunetele guturale pe care le scoate.
In schimb citeste destul de rapid si ii plac stiintele exacte, merge la un liceu unde are rezultate bune.Mi-a spus ca modelul ei de viata e Stephen Hawking, omul de stiinta britanic cu aceeasi boala, profesor la Universitatea Cambridge unde preda cosmologie si gravitatie cuantica.
In lunile pe care le-am petrecut impreuna, era tot timpul vesela, ii auzeam risul de pe coridor, secretara scolii o intimpina cu un salut calduros, iar Azalia ii raspundea fericita.
In tot acest timp, in fiecare secunda cind o priveam – si, Doamne, ce mult as fi vrut sa ma uit in tavan sau pe geam sau la sireturile bocancilor ! – am avut in minte o singura intrebare, o unica dilema.
Intr-o zi ma pomenesc ca ma intreaba :” Tu ce parere ai despre mine ?”.
Ajunsesem sa o inteleg cind vorbea si daca in momentul acela nu i-am raspuns imediat, nu a fost pentru ca nu pricepusem sensul cuvintelor.
Am tras aer adinc in piept si am strigat in gind la Cel de sus :” Ce ma fac ? Ce sa spun ?”
Am biiguit ceva banal, cuvinte de incurajare, de apreciere a fortei de care e capabila...
Suna asa de caraghios, asa de inutil si de patetic.
Dar ea a zimbit si a fost foarte bucuroasa de ce auzea.
Iar intrebarea din mintea mea tipa si mai tare :” De unde are putere sa traiasca o astfel de viata pe care nimeni vreodata nu si-ar dori-o, ce o face sa astepte ziua de miine, dar mai ales cum se uita ea la noi, la lumea noastra, de acolo, din insula ei asa de indepartata si de putin vizitata ?”
Cind am primit raspunsul, eram cu ea in sala de clasa, noi doua, singure. O invatam despre antonime. Am intrebat-o: Care e antonimul cuvintului “ bolnav” ?
Raspunsul ei a mutat punctele cardinale ale lumii in care existam.
Pentru ea, antonimul cuvintului “bolnav” il reprezinta cuvintul “ normal” !
Sint oameni care nu vor face niciodata parte din aceeasi lume cu a mea sau a noastra. Si pentru care a te da jos din pat pe propriile picioare si a bea un pahar cu apa nu e ceva de la sine inteles. Si nu ei au ales sa fie acolo.
Putini sint cei care mai trec din cind in cind puntea catre ei. Sint considerati o povara sau ceva de care vrem sa uitam, iar daca se poate, nici sa nu stim.
Dar atunci, noi care realitate o cunoastem, daca cea in care traim e ciuntita si voit machiata ?
Simona Dumbrava - Majesty.ro
written by rosu ciprian, 19 ianuarie, 2009
-
- +0
-
-
