Majesty

Si totusi lumea e mult mai mult de atit cit o cuprindem, e mult mai mult decit cercul nostru, decit orarul fix si raspunsurile prestabilite la fiecare intrebare de la 1 la 10, pe capitole, sectiuni, trimestre.
 Sintem adevarati maestri ai timpului, experti in apusul soarelui, ceasornicari din nastere intr-o rigurozitate ce ar forta daca ar fi posibil  si pe Dumnezeu sa respecte secundele pina la orologiul care anunta un timp impovarator sau eliberator.

Am facut din principii si reguli niste zei care ne-au cam tradat, dar continuam sa-i tinem in vitrine si sa-i stergem de praf asa cum tinea bunica in mobilele ei ce miroseau a naftalina niste kitch-uri de portelan, iar pe pepereti, ca si carpetele de plus cu cerbi care pasc, tot ale bunicii, stau traditiile. Nu le stiti ? Acele :  “ acum se cinta “ ,” acum ne rugam “, “ sa ne ridicam <pe> picioare “ ( imi vine sa intreb :” pe picioarele cui ?”).

Avem si stilpi. De rezistenta. Ca sa tina plafonul ca altfel s-ar constata ca sta acopersiul si singur...Uneori ii mai numim  sau se autoproclama si reprezentati ai cuiva sau a ceva, nu stiu daca si ai idealurilor noastre.
Si uite asa ne pomenim intr-o zi ca vine gardianul la noi si ne intreaba :” Cum va uitati, ma, la mine? “, iar noi trebuie sa raspundem fara sa clipim : “ Ca la Dumnezeu ! “. ( Marin Preda, Cel mai iubit dintre paminteni ). Si tot el tuna de la 11 la 12 ( « cele mai sfinte minute » din cit e ziulica de lunga ) in fata microfonului, ce am voie si ce nu am voie, ce e pacat si ce nu, face cind si cind pauze in care te-apuca transpiratia de frica sa nu-i fuga ideea, iar la urma, dupa ce «  recapituleaza pe scurt » concluzia,  putem pleca impacati acasa, ne-am «  hranit » pentru inca o saptamina. Dar ce te faci daca  nu-ti place brinza cu mucegai ? Si nici sa ti se spuna cind sa mergi drept sau sa fii smecher, cit de «  tare » sau «  slab in credinta »  e cutare, care pacat e mai grav in functie de al cui esti...

Paralelismul e o stare de normalitate printre noi.
Cum ?
Oamenii sufera, noi le cintam din imnuri, oamenii isi pierd credinta, noi le dam citate cu tot cu numarul paginii.
Oamenii pun intrebari, noi le dam argumente, carti, istorii.
Oamenii se mira, noi oftam filozofic raspunzind invariabil : “ Nu exista padure fara uscaturi “.
Oamenii cauta raspunsuri, noi le avem gata confectionate, livram si la domiciliu.
De ce?
Pentru ca am confiscat ”adevarul” si acum putem declara oficial ca e al nostru asa cum reiese din propozitia imperativ-posesiv-totalitara :” Noi avem adevarul “.
Si cum mai realizam acest perfect paralelism ?
Prin auto-pozitionarea intr-o casta de alesi, cele doua categorii, noi si cei “ din lume”, a se  citi “ necurat”, “ nesfint”, “ neomologat”.

Pe cind eram in Bucuresti, am avut un dialog cu un student de-al meu care se pregatea sa devina pastor. Am aflat de la el ca exista o anumita noblete a celor ce provin din familii de credinciosi, i.e. cu cit ai in spate mai multe generatii de nascuti in biserica, cu atit singele e mai albastru.
Respectivul credea cu sinceritate ce spune, iar la ora asta “coboara” din cind in cind printre “cei de rind” ca sa le imparta din Evanghelie.

Si iarasi discutam de paralelisme, doua drepte care nu se intilnesc niciodata, lumea celor “ alesi “ si ceilalti, cu care ne intersectam cind mai deraiem de  pe sinele drepte si impecabile pe care ne deplasam in trasee prestabilite si ireprosabile. Zice Steinhardt in “ Jurnalul fericirii “ :” Pacat nu e ca locomotivele sint mecanice...pacat e ca oamenii sint mecanici “.

La urma urmei, intre atitea certitudini de care se face abuz , cea mai evidenta ramine aceasta pozitie geometrica : doua lumi paralele, ei si noi, cu diferentele binecunoscute, cu avantajele indiscutabile, cu comfortul basca, cu pseudo-smerenia ca necesitate, cu rulete si sabloane ca in orice meserie unde luarea de masuri si masuratori e necesara, cu auto-detasarea fireasca si caracterisitica oricarui profesionist care are un scop clar, si cu toate celelalte precum afise, brosuri, argumente, o da, argumentele imbatabile, ornamente, butaforii, cortine, chimvale, cosuri cu flori, zimbete, soapte, priviri...
Toate dureaza cit o fata morgana, cind te apropii, te-afunzi in nisip, fiebinte, arid, sec.
Dar ce mai conteaza toate astea, cind am obtinut o asa perfectiune ?
 

Simona Dumbrava - Majesty.ro

Comments (2)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment