Luni 
Ireal de frumoase sint darurile vietii si atit de scumpe incit ne tremura sufletul la ideea ca le-am pierde.
Cind iti privesti copilul jucindu-se, esti in eternitate, fiindca treci granita fara sa stii, dar realizezi brusc ca secventa respectiva va dainui nealterata.
E atit de mult paradox in scena asta: bucurie si lacrimi cu aceeasi intensitate pentru ca asisti neputincios la frumusetea care trece pe dinaintea ochilor tai si n-ai cum s-o opresti, cu nici un chip nu poti, caci ne e dat doar s-o vedem, nu s-o si avem.
Poate de aceea semanam asa de mult cu iarba si avem doar citeva anotimpuri la dispozitie.
In rest, esuam cu succes. Cum ? E ca si cum am coborit din tren si fiindca peronul e inca plin de aburii de la locomotiva, am incurcat statiile si “ trenul” a doua oara nu mai trece pe acolo.
Vorbele, scuzele, explicatiile sint asa de strimte incit nu ne tin de loc de cald in umezeala de pe peronul impersonal si indiferent.
Niciodata spusele noastre, fie rele sau nu, nu se mai intorc din auzul celorlalti, ca pasarile care se pierd in zare, ce sa mai prindem, ce sa mai imblinzim ?
Desi nu recunoastem, nu ne dorim totusi sa fim umiliti, e ca un semn de circulatie pe care il invatam ca sa trecem examenul, dar speram sa nu ne intilnim cu el pe traseu....
Si intr-o zi se intimpla.
Esuam.
Asa de rau incit nu ne mai tin picioarele si cadem fara sa vrem in genunchi.
Dar pentru scurt timp.
Fiindca alunecam rapid cu fata in noroiul dinaintea noastra.
In clipele alea nu mai stim nici lozinci, nici injuraturi.
Si mai trece niste timp.
Cind se intimpla sa cazi a doua oara nu mai ai mirari sau nedumeriri. Recunosti deja locul.
Nu stiu de cite ori e nevoie sa se intimple, dar se repeta ca un refren pina ajungem sa-l stim pe dinafara.
Esecul fata de noi insine, in ciuda momentelor de promisiuni, in ciuda paradelor idealist-incurajatoare, in ciuda predicilor si lacrimilor, autentice de altfel, dar mai ales in ciuda infinitului din ochii copiillor nostri, a iubirii lor neconditionate, a zimbetului la citeva secunde dupa ce i-ai pedepsit, fenomen ce nu se incadreaza in nici o prognoza specifica adultilor, in ciuda soaptelor, murmuratului, averitzarilor, strigatelor, insitentelor, implorarilor pe care Cel Inalt ni le adreseaza...
Desi ratacit printre necunoscutii din gara, iti mai ramine suficienta constiinta cit sa intelegi prea bine unde te afli si de ce.
Dar e asa de grea valiza, asa de ude hainele, asa de strimta memoria si ca intr-o secventa filmata cu incetinitorul, te asezi coplesit pe valiza, singurul semn vital e tremuratul usor al miinilor, expresie a faptului ca ai inteles in sfirsit cit de neputinicios esti , in gara aia uitata de lume, cu bocancii asa de grei de toate mizeriile de care ai fost in stare si pentru care, cu cit sint mai inutile, cu atit mai insuportabile, regretele.
Abia atunci si acolo, dincolo de toate teoriile frumoase pe care le-ai auzit, aprobat, predicat, avut iluzia ca le traiesti, abia atunci vezi, stii, simti ca numai o minune de la Dumnezeu te mai poate ridica.
Doamne, cum as putea sa nu ma mir si sa nu ma cutremur de ce esti Tu in stare, cind vad cu ochii mei ca ai depasit atit de mult cele 70 de ori cite 7 incit probabil si Tu ai incetat sa mai folosesti tabla inmultirii?!?
Simona Dumbrava - Majesty.ro
