Luni Ati incercat vreodata sa traversati pe bicicleta un pod de 1 km deasupra fluviului, noaptea in toiul unei furtuni in timp ce iti vibreaza plaminii de la bubuitul tunetelor si ploaia iti biciuieste fata asa de tare ca nu poti tine ochii deschisi ?
Era intr-o simbata, pe la miezul noptii si ne intorceam, eu si citiva prieteni, de la un spectacol de artificii care are loc linga un pod gigantic. Daca am fi fost inca sub pod cind s-a dezlantuit ploaia, probabil ca am fi ramas acolo, asteptind o incerta inseninare a orizontului.
Dar a inceput sa toarne exact cind eram pe pod. Vintul sufla din fata asa de tare incit ne dadea senzatia ca pedalam degeaba fiindca aproape nu inaintam. Apa ne-a patruns pina la piele in mai putin de un minut. Eram la o oarecare distanta unul de altul, dar nu ne vedeam, toti priveam la ghidonul propriei biciclete si la roata din fata care trecea prin baltoace si cind credeam ca mai uzi de atita nu putem fi, mai venea o rafala care ne zgribulea si mai mult corpurile deja amortite de frig.
Desi era aproape imposibil sa comunicam unii cu altii, am reactionat identic : nici unul nu s-a oprit, nici unul nu a vrut sa mai stea putin pe margine sau sa caute un adapost. Cu cit ploia ne sfichiuia mai tare, cu atit impingeam la pedale mai mult. Baiatul de 11 ani care se afla cu noi era la fel de hotarit sa continue. Pina acasa aveam de mers 20 de km.
Daca totul nu ar fi fost decit o simpla promenada, unde sa mai stau la o tacla cu niste amici pe care nu i-am vazut de o saptamina si sa mai incerc putin bicicleta mea cea rosie dotata cu un smecher schimbator de viteze gratie caruia la deal urci mai usor, in secunda urmatoare dezlantuirii urgiei, va spun ca as fi legat bicicleta de-un copac si as fi sarit in primul taxi.
Insa pentru mine, pentru noi toti , cursa aceea contra vint, contra ploii, contra firii care indeamna la cautarea confortului, contra atittor conventii care strigau de pe marginea pistei, avea un sens, un final, un scop, o directie. Stiam ca atita timp cit nu ne oprim, nu exista pericolul sa racim, sa ne racim. Asa ca am continuat. Pentru ca stiam unde ne ducem. Pentru ca stiam ce ne asteapta. Pentru ca eram impreuna si rideam de starea noastra, de catei uzi. In noaptea aceea ne grabeam spre o destinatie pentru care merita nu doar sa te bata vintul si sa te stropeasca baltoacele , ci chiar sa fii atit de ud si improscat de noroi incit sa te abandoneze toti, pentru ca destinatia aceea se numea “acasa”.
Simona Marin Dumbrava- Majesty.ro
