Majesty

Desi incredibile, faptele urmatoare sint reale si s-au petrecut cu citiva ani in urma si aceasta nu e deloc introducerea unei naratiuni fantastice.

Se prea poate ca trecerea timpului sa fie o iluzie si noi sa fim de fapt cei care trecem, dar potopul de secvente, imagini si fapte cu care ne confruntam e incontestabil real.
Si totusi, in anumite momente timpul, atit de intangibil si abstract, se dilata. E ca si cum firul de nisip isi incetineste caderea si fiecare bob refuza parca sa alunece in jumatatea de jos a clepsidrei.
Momentele astea nu le chemi. Se prabusesc peste tine. E drept ca nu ti-ar folosi la nimic sa ti se dea preaviz.
E ca si cum ai face halta in timp ce toti ceilalti marsaluiesc mai departe.


Despre Silvia ce-as putea sa va spun ? Ca e plina de energie, crede cu sinceritate in existenta ingerilor si cel mai mult isi doreste sa aiba aripi si sa zboare.
Avea 5 ani cind intr-o dimineata, ca de obicei, la ora 9, isi lua micul dejun la gradinita impreuna cu colegii de grupa, si cind din parcarea de afara a tisnit o masina intrind prin peretele de sticla al gradinitei pina in mijlocul salii in care se afla grupa Silviei.
Evident, tot geamul s-a prabusit, iar Silvia, care statea cu spatele la geam, a fost prinsa intre masina si masa din fata ei. S-a iscat panica, femeia care conducea masina, a inceput sa tipe si si sa plinga, copiii, si ei speriati, au inceput sa tipe, doar Silvia, care tot timpul fusese cu spatele, nu stia de ce toti sint speriati, dar o durea tare burta.
O salvare a dus-o de urgenta la spitalul de copii McGill.

Am fost sunata acasa de cei de la gradinita “ Fetita dumneavoastra a avut un accident de masina, dar nu e nimic grav...”
Am aflat ca ea fusese singura lovita din toata grupa.
Cind am ajuns la spital, Silvia, desi palida la fata fiindca ii era sete si foame dar nu avea voie sa manince sau sa bea, zimbea si imi povestea “ Mami, doamna cu masina nu avrut sa  imi faca rau, ca si ea era speriata “... Da-ne Doamne aceeasi seninatate si putere de iertare ca a unui copil de 5 ani !!!

Toata ziua fetita mea mi-a cerut sa-i dau apa, si toata ziua am incercat sa o amagesc ca peste putin timp o sa bea, dar  testele au continuat pina seara la 9 cind doi medici au venit la mine si la sotul meu cu rezultatul final “ Fetita dumneavoasrta are pancreasul rupt, e posibil ca si splina sa fie afectata, incercam sa salvam ce se mai poate salva, deja lichidul pancreatic a produs arsuri in abdomen,daca nu o operam imediat, in citeva zile va fi foarte bolnava ...Doriti sa semnati ca sinteti de acord cu operatia ?”
Nu stiu de unde am smuls cuvintele “ Domnilor, faceti  ceea ce trebuie sa faceti si repede!”

Ne-am intors la patul ei  si deja o  asistenta venise sa inceapa pregatirile pentru operatie.
Silvia zimbea si ma intreba cind plecam acasa, ca se simte mai bine...
Sotul meu a ramas acolo, eu m-am intors acasa, la fetita cea mica de 10 luni.
La 10 p.m. a intrat in sala de operatie, la 12 p.m. echipa celor trei medici chirurgi a iesit, declaridu-i sotului meu ca totul a decurs excelent si ca nu i-au scos “decit” 30% din pancreas, restul organelor sint intacte.
Apoi, au asteptat sa se trezeasca din anestezie si cind a deschis ochii a vrut sa-l vada pe “tata”.
Sotul meu a intrat imediat la reanimare, unde se afla fetita.
Aproape ca nu se mai vedea  dintre atitea fire, avea tuburi in nari, in git, in miini, in burta, in coloana, monitoare care clipeau in ritmul respiratiei si pulsului ei, si tot asa am gasit-o si eu dimineata, cind am revazut-o.
Era linista, nu se plingea de nimic, nu voia nimic, nu scotea nici un cuvint, ne privea doar, cu ochi mari si tristi, mirata, cu pleoapele umflate de la anestezie, dar cu genele ei dese si lungi la fel  frumoase.

O intrebam daca ii e frig, sete, somn, dadea din cap ca nu, si cind am intrebat-o daca e ceva ce isi doreste, a soptit “ Vreau sa mergem acasa “, iar eu si sotul meu a trebuit sa zimbim si sa sa ii promitem ca vom pleca foarte curind acasa.
Ati incercat vreodata sa zimbiti cind in sinea voastra urla taifunul si va vine sa va muscati miinile ca sa nu tipati ?
Dar daca fata mea, in halul in care era, putea sa zimbeasca, asa cum a facut-o cind m-a vazut, cum nu as  fi facut-o eu ? Doamne, ce lectii mai vrei sa ne dai prin copilasii astia ?

Au urmat 15 zile de spital, in care sotul meu a asistat la scene din care vrei sa evadezi si sa faci transplant de memorie ca sa nu iti mai amintesti vreodata cele vazute.
In ziua in care i s-a inlaturat anestezia epidurala din coloana vertebrala, au inceput durerile si eram acolo.
Pe masura ce intensitatea crestea chiar si sub morfina administrata dupa aceea, Silvia tremura de frica, dar nu plingea, imi spunea transpirind de durere, “ imi vine sa tip “, la citeva  secunde apoi  se agata de bratul meu si spunea” du-ma acasa, du-ma acasa “ sau “ cinta-mi cintecul cu ingerasul “ si eu trebuia sa cint, innabusindu-mi bocetele pe care le stringeam intre dinti si cind o vedeam cum ii ies ochii din orbite de durere, eu cintam si mai tare despre ingeri si copii.
Tot spitalul auzise de povestea ei si a primit atitea jucarii si flori incit nu mai incapeai in camera ei iar colegii de la gradinita i-au trimis un sac plin cu scrisori si felicitari.

Intr-una din zilele cind speram sa aflam ca totul merge bine si vom pleca acasa, analizele aratau ca pancreasul era inca inflamat si dupa ce statuse zile in sir cu tuburile in git conectate la aparat pentru alimentatie artificiala, apoi renuntase la ele, ni s-a spus ca e posibil sa fie reconectata la aparate.
Sotul meu s-a prabusit descurajat in scaun, iar Silvia, care auzise tot, ii spune,  mingiindu-l pe fata “ Lasa tati, asta e... “. Doamne, cu adevarat, ce le-ai descoperit tu pruncilor e mai presus de puterile noastre de intelegere !

A venit si ziua plecarii, a fost asa de fericita cind s-a vazut din nou acasa, in camera ei unde prietenii nostri, care tot timpul ne-au sprijinit extraordinar de mult, ii pregatisera multe surprize si de atunci o avem din nou cu noi, e mai vesela si vioaie ca niciodata, isi traieste a doua viata.


... Si ce sint toate astea decit marturisiri ale existentei acelui paradox de cind lumea : taria in slabiciune, de la Isus citire si o legatura misterioasa intre paroxism si frumusetea izbavirii...

Simona Dumbrava - Majesty.ro