Luni Am fost in excursie la muntele Washington. Pina in virf se poate urca cu mocanita, un tren antic, care toarce ca un motan si se misca precum carutele din caravanele tiganilor costorari. Imediat ce am ajuns in gara de unde poti lua bilete pentru calatoria cu trenuletul care” urca indiferent de vreme, ca e soare sau viscol”, dupa cum suna anuntul din geamul ghiseului de bilete, am fost invaluiti de aerul acela al trecutului. De pe spinarea muntelui cobora agale o locomotiva care fluiera si scotea aburi mai ceva decit vulcanul Vezuviu. Ma gindeam:
"Ce noroc am avut, am nimerit intr-o zi cu soare”, in timp ce stateam la rindul de calatori care se formase in asteptarea ambarcarii. Si cum sa nu fie cald si soare, doar era luna august ! Ghidul nostru, care era si mecanicul de tren in acelasi, timp ne invita in vagon, pe bancile de lemn. Pustiul, coborit parca din vitrinele cu bibelouri ce infatiseaza un baiat cu obraji plini si rumeni, cu haine murdare de carbune si cu buzunare rupte, dar cu un zimbet larg, ne explica istoria locului in timp ce agregatul se porneste la deal, zgiltiindu-ne dintii din gura. Peisajul e magnific, salbaticie totala. Toti calatorii sint entuziasmati de ineditul excursiei, e o galagie vesela, camere video la toate geamurile larg deschise. Desi temperatura nu e foarte ridicata, e placut datorita soarelui care straluceste convingator de jur imprejur. Si pentru ca toti sint captivati de felul in care un asmenea mijloc de transport rudimentar poate sa strabata un asa traseu abrupt si periculos, nimeni nu baga in seama un mic element aparut pe neasteptate. Un aer racoros si un vint subtire incep sa patrunda pe geamuri. Cu fiecare metru urcat, se face tot mai frig. Citiva incep sa isi puna haine mai groase. Curind, geamurile incep sa se inchida. Nu dupa mult timp sintem asaltati de un fenomen meteo rar pe timp de vara: ceata atit de deasa si de umeda incit instantaneu am parul ud. E ca un fel de abur gros care a invaluit trenul si dincolo de geam nu se mai vede absolut nimic, am literalmente senzatia ca plutesc intr-un nor. Deodata calatorii au devenit tacuti sau vorbesc in soapta. E o liniste sumbra. Am urechile infundate, parul fleasca, vintul de afara aduce si mai multa ceata in vagon si rotile antichitatii in care ma aflu tacane ritmat pe sinele dintre bolovanii arizi. La altitudinea unde sintem nu mai e nici urma de soare, de vegetatie, doar o picla si nimic altceva. La destinatie, coborim, altii decit cei care am urcat: nimeni nu se mai gindeste decit la intoarcere, ne grabim cu totii sa intram in cabana care ofera adapost, ceva mincare si mai ales caldura. Cu litere mari, la intrare, sta anuntul :” Cea mai proasta vreme de pe glob.” Ni se explica faptul ca din 365 de zile, cam doua trei zile pe an e senin si ca atunci, in rarele momente, vederea de ansamblu e unica: de la inaltimea respectiva se vad doua tari, Canada si America. Nu ne ramine decit sa presupunem faptul, evident fiind ca nu e una din acele zile. In cafeteria cabanei citesc des despre pericolele hipotermiei si sfaturi despre cum poate fi evitata. Vine si timpul sa ne intoarcem, cu acelasi trenulet si daca nu ar fi fost singura cale de a ajunge jos, la soare si copaci verzi, as fi preferat un elicopter.
Povestea pe care urma sa o aud de la ghidul nostru m-a facut sa tresar.
Ni s-a atras atentia ca in scurt timp de la pornire vom zari, daca ceata ne lasa, printre bolovanii din stinga, o cruce. Marcheaza locul in care o temerara a murit dupa ce a urcat pina aproape de virf si din cauza cetii neasteptate care a invaluit-o, s-a dezorientat asa de tare incit pur si simplu nu a mai fost in stare sa gaseasca directia cea buna si a facut hipotermie. Pina la adapostul care i-ar fi oferit caldura de care avea atita nevoie mai erau 5 minute de mers...
Pot sa cred cu incapatinare ca traseul meu duce la cabana, dar asta nu ma va scapa de clipele cind nu se mai vede nimic de jur imprejur. Pot sa am rucsacul plin cu de-ale gurii, ce folos daca mie mi-e frig si as avea nevoie de o haina in plus ? Poate ca m-am straduit sa aflu care e calea, la ce bun daca in ultimele 5 minute ale traseului am ales prost ? Pot sa merg o viata spre destinatia dorita, urmarind marcajul traseului, citeva minute de ceata pot atirna mai greu decit toate hartile si busolele pe care le-am citit si interpretat.
Cind ma gindesc ca traseul pare asa de simplu cind esti in cabana la caldura si ca e aproape de neconceput ca cineva sa nu gaseasca drumul spre ea cind de pe geamul cladirii se vede asa de bine potecuta de afara...
Simona Marin Dumbrava - Majesty.ro
