Majesty

Cumparasem flori si era suficient motiv sa fiu bine dispusa. Ma intorceam de la scoala, eram in anul doi si in  Bucurestiul aglomerat si prafuit  invatasem sa sar din tramvai in autobuz, din metrou in troleibuz si in afara de orele de virf, era chiar amuzant sa calatoresti in comun. Oameni de toate felurile, unii mai relaxati, altii mai plini de naduf. Odata, un tip care incerca sa-si faca loc dar nu putea de altul, care se atasase bine de o bara, il intreaba de–a dreptul indignat :
-    Ce te tii, dom’le, cu toate miinile de bara aia ?
-    E dreptul meu sa ma tin cu cite miini vreau si daca as avea trei, m-as tine cu toate trei !

 In ziua aceea, am coborit intocmai ca de fiecare data, la aceeasi statie. Odata cu mine, multi altii. Si, ca  in fiecare zi, de pe refugiu traversam neregulamentar cealalta linie de tramvai ca sa ajung pe trotuar.
Poate pentru ca imi admiram buchetul cu flori, poate pentru ca eram ca de obicei cu capul in nori ( suna cunoscut ?) am ridicat piciorul sa pasesc peste sine fara sa ma asigur.
 Imi place idea ca timpul e relativ, ca iubirea nu se poate masura, ca aparentele pot insela, dar sint recunoscatore ca distantele sint concrete si se masoara in metri, uneori in pasi. Si mai cred de atunci ca ingerii traiesc printre noi, intr-o lume paralela, din care avem privilegiul sa-i mai zarim in intimplari cu o singura explicatie pe nume miracol.
Pe cind ma pregateam asadar sa pun piciorul pe sina de tramvai, simt ca cineva imi insfaca mineca de la haina si ma trage brutal inapoi. Contrariata ma uit in spate. Era un barbat, care coborise odata cu mine si se “ intimplase” sa fie chiar in spatele meu.Nu am apucat sa-i zic nimic, fiindca a strigat el:
- Nu te uita le mine, uita-te acolo ! si imi arata cu degetul tramvaiul care tocmai trecea in viteza pe sina pe care vrusesem s-o traversez. Totul s-a petrecut in fractiuni de secunda. Buimaca, dau sa ma intorc sa multumesc omului, dar bineinteles ca nu mai era, cum de altfel nu mai era nici unul din calatorii care coborisera odata cum mine.
Am ramas pe refugiul pustiu, in mina cu buchetul de flori care se mai clatinau inca din cauza curentului produs de trecerea bolidului, neputind sa ma misc, cu gura cascata a uimire si cu dorinta de a vedea pe cineva care sa-mi spuna daca mai sint inca in viata.
O viata care a atirnat atunci de o jumatate de pas.
Gindul ca daca barbatul acela ar fi fost putin mai departe in spatele meu, nu ar fi ajuns niciodata cu mina la mine, e ca un montagne russe care provoaca goluri in stomac.
Nu voi sti niciodata cine e omul care m-a salvat de la moarte.
Dar imi e suficient sa cred in ingeri.

 

Simona Dumbrava - Majesty.ro