Majesty

– Al meu la cinci ani ştia tabla înmulţirii !
– Aaaa, da' al meu e cel mai bun din clasa.
– La ce ?
– La toate ! Apropo, am auzit că a lui Nicolescu face meditaţie la chimie din clasa a doua !
Cam aşa mergea vorba pe vremea când eram eu elevă.  Însă nu asta era problema. Ci faptul că, atunci când se ajungea la mine, o păţeam ca-n scena din filmul "Enigma Otiliei " când Gheorghe Dinică îi trage una peste ceafă fiului lui de necaz că nu apare în testamentul bunicului şi-i strigă:
– Tu de ce n-ai fost, mă, nepotul preferat ?
Nu am purtat niciodată coroniţă de premiant şi nici nu m-au făcut pionier printre primii din clasă. Nu mi-a plăcut nici competiţia. N-am înţeles-o. De ce să mă iau la întrecere ? Nu e loc pentru toţi sub soare ?
Când să dau examen la facultate, alţii cu " tam-tam":
– Eu am făcut pregătire cu una din profele din comisie.
– Îhîm, eu vorbesc engleza de la trei ani cu ai mei. Mă cunosc cu toţi profii din departament.
– Ei, salut, mai ştii când ne-am întâlnit la Londra şi tatăl tău era coleg cu al meu, la externe ?
Îmi simţeam capul pătrat şi mă gândeam în sinea mea :" Ce caut eu printre ăştia ?" Dar, vorba lui Forrest Gump, cumva, nu ştiu cum, am trecut şi de asta.
Acum, în calitate de părinte, ascult poveştile celor cu copii dezlipiţi parcă din cartea recordurilor:
– Fiica-mea e cea mai bună la...
– S-o vezi pe-a mea, e aşa de talentată la...
– Ai mei amândoi sânt extraordinari când...
Şi mă simt iar ca atunci când mergeam cu bunica în vizită la vecina de peste drum şi în timp ce încercam să mestec politicos vişinele lipicioase din dulceaţa pe care ne-o servise cocoana în farfurioare de sticla bleu, mintea îmi zbura departe, la grădina cu căpiţe de paie din gradina de la ţară. Din fân se auzeau greierii şi zumzetul lor acoperea toată acea paradă de pene vopsite şi premianţi care când ajungeau adulţi, deveneau în mod incomprehensibil anonimi şi nişte mari egoişti, singuri şi găunoşi, dar cu pereţii plini de diplome.*
Cred că din cauza asta iubesc iremediabil acea specie atât de rară pe nume " homo modestus" care, indiferent cât de pătraţi sânt muşchii de pe abdomen, nu-şi dă tricoul jos să şi-i arate, care, indiferent cât de frumos şi "dăştept" e, nu se urcă la microfon şi uită să se mai dea jos, şi care, indiferent cât de multe ar putea spune, înţelege rapid că e momentul să tacă şi atât.
Cu alte cuvinte, dulceaţa de vişine e bună, dar servită cu linguriţa, nu cu borcanul.
 
 
 
*N.B. A nu se înţelege că e un demers împotriva excelenţei autentice. *