Majesty

Nu m-am gindit niciodata prea  mult la parerea pe care o proiectez despre mine asupra celor din jur. Uneori am incercat sa fiu sau sa devin cineva pe care altii asteptau sa-l vada. N-a mers. E ca si cum as fi vrut sa masor unghiurile drepte la o sfera.
Daca ar fi sa numesc un personaj care ma reprezinta, atunci as alege fara dubii pe Forrest Gump. Incurcaturile si belelele sint specialitatea mea.
Pentru  mine cifrele sint relative (ca ceva costa 10 lei sau 100 inseamna cam tot pe acolo), in timp ce vederea unui lan de griu ma face sa pling de bucurie.

Asa se face ca intr-unul din periplurile mele prin magazine, intr-o dupa amiaza, singura fiind, am pierdut protofelul. Probabil ca mi-a cazut sau cineva l-a furat din geanta lasata deschisa in carutul pe care l-am parcat frumos la capatul rindului in timp ce eu ma plimbam fara griji. Dar nu mi-am dat seama decit cind am ajuns la casa de marcat si am inceput sa caut un card sa platesc. Portofelul, nu-i si nu-i. Intocmai ca Tindala, am dat din umeri si am plecat, gindindu-ma daca nu cumva il uitasem acasa, cum mi se intimpla nu foarte des,dar suficient de frecvent. In el aveam permisul de conducere, cardurile de credit, in fine toate documentele fara de care nu te poti deplasa dincolo de usa propriei case.Imi faceam de-acuma planul sa sun la banca sa anulez cardurile in eventulitatea ca cineva ar vrea sa se foloseasca de ele. Apoi trebuia sa refac toate documentele de identitate, e drept fara sa stau pe la cozi sau sa bat pe la ghisee cu functionare plictisite, insa era o grija in plus. Acasa ajunsa, constat ca nu-i nici acolo. Si oricit m-as fi scarpinat in cap,  tot nu mai stiam unde sa-l caut si nici nu-mi aduceam cu  nici un chip aminte unde sa-l fi lasat. A doua zi imi vine o idee. Gindul in sine pare utopic si bun de regizat intr-un film.
Gasesc numarul de telefon al magazinului si sun.
Imi raspunde o voce :
- Da, va rog !
- Ieri am pierdut un portofel la dumneavoastra in magazin. Din intimplare l-a gasit cineva?
- Asteptati un moment...
- Alo, da, eu sint managerul. Ce doriti?
- S-a gasti cumva un portofel in magazinul dumneavoastra?
- Cum arata portofelul?
I-l descriu. Apoi ma intreaba ce continea. Ii raspund. Din nou sint intrebata:
- Cum va numiti ?
- Simona Marin.
- Doamna, avem portofelul dumneavoastra. Puteti veni sa-l luati  cind doriti.
-...aaa, multumesc mult, am sa vin cit mai repede.
Dupa ce am pus receptorul jos, vorbeam singura prin casa.
Tocmai pentru ca si de data asta Cineva avusese grija de un lucru atit de neinsemnat. A fost un gest de simpatie si acceptare fata de un Nicualita Minciuna pe care nimeni nu-l crede.
Pina la urma nici nu avem timp sa asteptam aprobarea celorlati, ar presupune roluri prea strimte si replici prea false.
Cu atit mai mult cu cit :” azi oamenii, daca nu esti la fel cu dansii, nu te mai rastignesc ei cu cruzime, ci (mai ales daca nu le esti o prea mare primejdie) te aduc
fara multa rautate, ba poate chiar cu compatimire, sa te rastignesti
singur... Si tot e o indreptare...”*
*  Citat din Ioan Alexandru Bratescu Voinesti – Niculaita Minciuna

 

 Simona Dumbrava - Majesty.ro