Suna ceasul, afara ninge, masina trebuie dezapezita, unde sint ciorapii, laptele e prea fierbinte, sa nu uiti fularul, noroc ca s-a oprit vintul, succes la scoala draga mea, bineinteles ca traficul e mult mai greoi cind te grabesti, noroc ca soferii sint calmi si amabili, autostrazile arata ca niste furnicare, la birou colegii imi spun ca azi avem sedinta, mereu uit sa completez lista cu elevii absenti, trece o jumatate de ora pina cind toata lumea se linisteste in clasa, vine pauza de prinz si nu stiu care povesteste despre adolescentii rebeli,

Orice asemanare cu realitatea este voita

Cindva, nu demult, pe o insula inconjurata de o apa mare, au inceput sa rasara copacei. De diferite soiuri : meri, artari, plopi, castani. Si cum erau intr-un sol nou, s-au gindit ei, copaceii, ca ar avea nevoie de un gradinar.
Tocmai cind strigau ei la Cel de sus sa le trimita un semn, intimplator un taietor de lemne care trecea pe acolo i-a auzit si si-a dres glasul de tenor:
” Eu sint ce cautati, va sfatuiesc sa ma tocmiti la voi cit mai repede, daca nu, imi caut alta padure.’’

As vrea sa-mi cer iertare.
Pentru ignoranta mea, pentru egoismul meu si pentru detasarea mea. Sa va spun si de ce. Nu e vorba de o falsa modestie sau de umilinta publica.
 Saptamina trecuta mi-au fost de ajuns 10 minute ca sa vad ca nici unul din motivele pe care le-as invoca drept probleme si greutati ale vietii nu poate sta   fata in fata cu ceea ce mi-a fost dat sa aud.

Uneori ma intreb daca vremurile de atunci, de acolo au fost reale si daca lumea aceea chiar a existat. Poate ca Zaharia Stancu avea dreptate cu “ sa nu uiti Darie…”.
Trecutul pe care vreau sa-l rememorez e imposibil de sters sau de uitat . Pentru ca e o groapa a la Eugen Barbu din care scapa cine poate.
Saracia nu e un pacat si nici o neputinta sau o incapacitate, dar iti dicteaza sabloane de comportament pe care le repeti pina devin instincte.
Daca mai e doar o sticla de ulei la reducere, te grabesti sa ajungi primul la ea, daca in statia de autobuz e multa lume si toti se imbulzesc spre scarile deja pline, nu vei sta politicos si calm pe margine, facindu-le cu mina celor care au reusit sa se urce, cind vezi ca pe coridorul aglomerat de la usa doctorului mai apare cite unul care intra cu tupeu ca la el acasa si se tutuieste cu medicul, nu zimbesti aprobator si te oferi sa-i tii paltonul, iar starea de nervi a vinzatoarelor de la casele de marcat e de-a dreptul molipsitoare.

Cele doua afirmatii sint perfect paralele si inversabile reciproc. Se aplica la fel de bine si dintr-un sens si din celalalt.
Ce daca a cazut bursa in America ? Mie imi place sa pictez !
Ce daca e incalzire globala ? Eu tot ma duc miine la perscuit !
Ce daca s-a deplasat axa pamintului ? Eu nu renunt la telenovele !
Evident ca una nu are legatura cu alta. Asa cum nici unii oameni nu vor sa stie de altii. Iar ridicatul din umeri e semnul cel mai clar al fenomenului pe care l-am putea numi, de pilda, nepasare sau indiferenta sau lene sau ignorare sau rea-vointa s.a.m.d.

“ Mami, putem sa ne mai jucam putin?”
Si eu le raspund, cum nu se intimpla prea des:
” Da, inca putin…”
“ Si dupa aceea ne citesti si o poveste?”, iar eu le aprob si cererea numarul doi. Atunci fetita mea de 4 ani declara bucuroasa:
” Cind o sa stringem mai multi bani, o sa-ti dau 4 dolari !” O intreb:
” De ce?”