Exista amintiri care tin de cald atunci cind te asalteaza inghetul. Exista oameni la a caror evocare zimbesti cind ai avea toate motivele sa te lasi batut. Daca ma gindesc bine, cred ca doar pe acestea le putem ducem cu noi in calatoria numita viata si la sfirsit, fericiti cei care se pot aseza si deschide un jurnal de bord cu figuri dragi, cu pajisti verzi si poduri peste multe ape. Din pricina aceasta, ma socotesc o norocoasa.
De pilda, expeditiile cu cortul prin muntii Romaniei. Apusenii domoli, Piatra Craiului greu de imblinzit, Fagarasii capriciosi, Muntii Vrancei ospitalieri, Ceahlaul cu serile senine.

Copacul copilariei. Al meu era cais. In iunie, cind se coceau fructele, ma urcam pe bucatarie si ajungeam imediat intre ramurile grele de mingiutele portocalii, care ma primeau cu mireasma de caise coapte. Intr-o seara am vrut sa aflu cum se vede lumea de sus si am sarit geamul camerei mele, in pijamale, dupa ce toti se dusesera la culcare. M-am catarat cu usurinta pe acoperisul bucatariei si iata-ma pe punte !

Cind a auzit ca au venit fetele, s-a gindit el bine cum sa faca. A doua zi dimineata, s-a spalat pe ochi, s-a imbracat frumos si a inceput sa dea tircoale pe la geamul unde dormeau ele. A intrebat-o pe bunica lor:
- Pe la ce ora se trezesc copilasii?- Mai tirziu, ca sint inca obosite de pe drum.
- Bine, atunci viu mai incolo.
In sfirsit, se aud voci vesele prin curte. Se duce la ele. Se apropie, le spune “ buna dimineata” si le saruta miinile, ca la printese:
 - Ma numesc Marin Nicolae, am 95 de ani si sint strabunicul vostru.
Apoi le intreaba pe rind:

  “ Arata-mi ce nu vad... ”
                                                                          Iov 34:32
                                                                                           
Lumea in care am plonjat acum citeva zile nu are nimic de-a face cu cea in care traiesc eu si majoritatea dintre noi. Exista granite care devin perceptibile doar daca incerci sa privesti in jur cu alti ochi. Exista lumi pe care le percepem doar daca am avut vreodata curiozitatea sau curajul sa trecem pe acolo. Caci odata intorsi, nu vom mai vedea orizontul la fel ca inainte. Si chiar daca alegem sa le ignoram, ele continua sa existe, intr-o alta dimensiune, la periferia  “ atmosferei pure si dezinfectate” in care ne-am baricadat .

                                              “ Daca dragoste nu e, nimic nu e...”
                                                                                               Marin Preda



Sint sigura ca oricaruia dintre noi i s-a facut cindva cel putin o nedreptate.
Daca am fost amendati pe nemeritate, am scos bancnota albastra si am fost multmiti ca am scapat cu atit.
Daca un prieten ne-a judecat gresit, am suferit in tacere.
Daca un sef  ne-a facut zile amare, am facut o plingere la sindicat.
Daca am primit rest mai putin, am reclamat la casiera.

Eroul istoriei  care urmeaza este fara doar si poate dovada ca fiecare din noi avem cel putin o a doua sansa. La fericire. La iertare. La viata.
Ca orice viitoare mamica, femeia era fericita si astepta cu nerabdare momentul venirii pe lume a bebelusului. O veste proasta a intristat-o asa de tare incit i-a afectat sarcina si a simtit ca ceva s-a intimplat cu pruncul. A fost internata imediat, era in stare critica. Desi timp de noua luni totul fusese perfect, starea de soc a mamei schimbase dramatic situatia. In sala de nasteri, medicii au fost pusi in fata unei  alegeri grele: trebuiau sa salveze mama sau copilul.