Ma uitam la filmul facut acum 4 ani, undeva intr-o poienita, cu multi prieteni, cu ocazia unei aniversari speciale. Imi place sa revad secvente din viata mea si a altora, a oamenilor pe care nu i-am mai intilnit demult. Scena se petrece pe timp de vara, pe malul apei, la un picnic in bataia soarelui. Masa e bogata, toti invitatii sosesc zimbind, curind sint asaltata de flori, cadouri, se cinta “La mullti ani“, se tin speech-uri. Tortul, pregatit de o prietena, e din ciocolata cu arahide si are niste dimensiuni de povesti cu case de turta dulce. Priveam acel grup de prieteni, acei copii care au crescut asa de mult de atunci si tocmai cind ma delectam cu imaginea Mariei la 1 an, pe ecran apare cineva de care uitasem cu desavirsire.

-    Ce scrie acolo ? ma intreaba un pusti curios aratind cu degetul la un poster agatat pe perete. Incerc sa-i explic citatul care zice: ” Viata e o calatorie, nu o destinatie “ astfel incit el si colegii lui, toti cu urechile ciulite, sa inteleaga cu mintea de copii de 6 ani lucruri “mai complicate”. In timp ce caut in gind frazele cele mai potrivite ca sa ilustrez ideea, un alt pusti ridica mina.
-    Eu stiu: e ca atunci cind iei avionul gresit si nu stii unde o sa te duca...

E vineri, 30 octombrie. Daca arunc o privire in jur, ma simt ca intr-o sala de teatru. Pe scena, comedia umana. Copii care transpira sub perucile portocalii si au fetele gingase pictate in alb, cu dire rosii de vopsea pe la colturile gurii. Ii intreb:  ”Ce reprezinta costumul tau ?”. 
Unul imi raspunde: ”Sint un cadavru!"
Altcineva zice: ”Eu sint o fata moarta".

Cind am coborit din masina, era toamna. Am pasit pe aleea spre camin cu senzatia inexplicabila ca in locul acela se vor intimpla lucruri nemaipomenite. Eram in anul intii si urma sa locuiesc intr-un camin studentesc. Aveam lenjerie de pat cu ratuste portocalii si capot din diftina maron. Intotdeauna avusesem camera mea, biroul meu, dulapul meu si pluteam in norisorul roz pe care ma lafaisem ca un copil singur la parinti. La exterior, caminul arata imbietor: alei cu copaci, loc linistit. Pe holuri, si mai bine. La fiecare etaj, oglinzi uriase cu rame sculptate in bronz. Am ajuns si in dreptul camerei la care fusesem repartizata. Dinauntru se auzeau voci. Deschid si ce vad?