Cu ceva timp in urma am revazut Romania. Iata crimpeie din impresiile si gusturile pe care le-am simtit intr-un loc atit de familiar, de drag si de insuportabil.

Omenirea: amestec straniu de elemente din toate regnurile, in proportie inegala. Preponderant: apatia si trivialitatea.

Ireal de frumoase sint darurile vietii si atit de scumpe incit ne tremura sufletul la ideea ca le-am pierde.
Cind iti privesti copilul jucindu-se, esti in eternitate, fiindca treci granita fara sa stii, dar realizezi brusc ca secventa respectiva va dainui nealterata.
E atit de mult paradox in scena asta: bucurie si lacrimi cu aceeasi intensitate pentru ca  asisti neputincios la frumusetea care trece pe dinaintea ochilor tai si n-ai cum s-o opresti, cu nici un chip nu poti, caci ne e dat doar  s-o vedem, nu s-o si avem.
Poate de aceea semanam asa de mult cu iarba si avem doar citeva anotimpuri la dispozitie.

Cind esti pe un drum gresit, posibil ca nu vei intimpina prea multe dificultati, problemele incep abia atunci cind vrei sa schimbi directia fiindca intri pe contrasens.

Probabil ca se poate numi ciudat acel  moment in care, inconjurat fiind de un peisaj frumos, aflat intr-un spatiu cald, primitor si plin de particulartitati, sa simti brusc propria-ti uritenie, mai evidenta pe acel fundal.

Desi incredibile, faptele urmatoare sint reale si s-au petrecut cu citiva ani in urma si aceasta nu e deloc introducerea unei naratiuni fantastice.

Se prea poate ca trecerea timpului sa fie o iluzie si noi sa fim de fapt cei care trecem, dar potopul de secvente, imagini si fapte cu care ne confruntam e incontestabil real.
Si totusi, in anumite momente timpul, atit de intangibil si abstract, se dilata. E ca si cum firul de nisip isi incetineste caderea si fiecare bob refuza parca sa alunece in jumatatea de jos a clepsidrei.
Momentele astea nu le chemi. Se prabusesc peste tine. E drept ca nu ti-ar folosi la nimic sa ti se dea preaviz.
E ca si cum ai face halta in timp ce toti ceilalti marsaluiesc mai departe.

Miine  se implinesc 9 ani de cind Silvia ne bucura cu existenta ei.

O spun,o strig, catre oricine, azi, mai mult ca la alte aniversari, fiinta mea aproape ca nu poate duce atita bucurie : copilul meu e un invingator, nu dupa criterii omenesti, nu dupa cataloage de note si calificative, nu dupa viteza cu care memoreaza cifre sau litere, ci dupa ceva care ignora legile pamintesti si ii da dreptul se numeasca copil al lui Dumnezeu, fiindca asa dupa cum s-a exprimat un medic undeva ,cindva, Silvia “a fost pe front “ si e o supravietuitoare, prin harul si mila Celui de sus si prin nespusa ei vointa, rabdare, intelegere, capacitate de indurare, prin asurzitoarea ei lipsa de razbunare si prin naucitoarea ei iertare-uitare, toate in inima cit un pumn al unui copil de 5 ani.

Vi s-a intimplat vreodata exact acolo sau atunci cind nu acordati nici cea mai mica sansa posibilitatii ca ceva sa existe sau se intimple , tocmai atunci si acolo, ca un izvor tisnit dintr-un pamint crapat de seceta sa va spele toate prejudecatile, indoielile, convingerile, siguranta si ideile fixe, ca un suvoi ce matura tot si nu lasa nici cea mai mica pietricica neclintita ?

Cum altfel ar putea fi relatata ziua aceea in care am gasit un mesaj pe biroul meu ?