Lumea din care vine a disparut de un timp considerabil.  A ramas el si inca vrea alti citiva pe care timpul i-a crutat . Generatia lui s-a dus demult, prieteni, cunoscuti, sotie, nici postasul nu mai e acelasi.

Nu a avut o viata cu nimic mai speciala decit multi altii, nu a pretins vreun rang sau titlu, nu a afisat dorinte sau discursuri, nici nu si-a arogat vreun statut de  crestin cu drapel. Cindva l-am rugat sa-mi povesteasca viata lui. Printre altele, a facut parte din garda personala a lui N.Iorga . Si-l aminteste cu placere si cu admiratie pe omul care pina si pe un simplu jandarm ca el il saluta scotindu-si palaria. Ii placeau piesele de teatru in aer liber organizate de “ dom’profesor”. 

                                     « Simt enorm si vad monstrous »
                                                                               I.L.Caragiale


E normal ca un om sa aiba doua miini, doua picioare, doua urechi. Dar ca doua lumi paralele sa traiasca in aceeasi persoana e tot la fel de normal ?
Schizofrenia spirituala e asa de raspindita incit ai crede ca e contagioasa si se ia pe cale virala.
Ca experimentul convietuirii celor doua lumi intr-o singura constiinta sa fie valabil e nevoie de un comutator: on-pornit atit cit acele ceasului fac o rotatie completa de 360 de grade si off-pe loc repaus.

I-au placut copiii dintotdeauna si e un tata despre care propriii lui copii vorbesc cam asa : « Tati e bun, se joaca de-a calutul si face multe lucruri frumoase pentru noi ».
Poate ca asta ar fi o explicatie la ce i s-a intimplat intr-o seara de toamna, cind se intorcea acasa de la cumparaturi.

Ca esti total neinspirat atunci cind vorbesti despre lucruri inspirate, pot sa trec cu vederea.
Ca abuzezi de rabdarea si inertia maselor, e evident si irecuperabil.
Ca joci pe o scena superba cu un decor atragator si reciti un epilog patetic, insemna ca lumea mai merge inca la teatru.
Ca santajezi sentimental cu o tehnologie “updatata” dupa anotimp si tendinte, mai respir adinc si ma uit ce frumos ninge afara.
Ca manipulezi constiinte in timp ce pe ta, gonflabila, ti-ai impachetat-o si ai pus-o in buzunarul de la costumul elegant, imi spun ca orice om e supus greselii.
Ca te impotmolesti in propria-ti insiruire de cuvinte, incepi cu alfa dar nu mai ajungi nicicind la omega, incerc sa te scuz ca poate ai probleme personale.
Ca gestica si mimica sint exagerate si evident neconvingatoare, ma gindesc ca poate cind ai repetat acasa in fata oglinzii tie ti-a placut ce vezi.
Ca libertatea garantata prin lege ma scuteste de a te asculta, in sfirsit, un motiv de multumire.

           “Hai sa tragem zdrang zavorul,
            Realitatea nu exista...”
                          Pasarea Colibri

Pe fata o cheama Azalia si este de origine din Iran, a emigrat la un trai mai liber si la o sansa in plus. Dar in cazul ei o sansa in plus inseamna imens mai mult decit pentru majoritatea dintre noi. De ce ?
La cei 17 ani, e bolnava de scleroza laterala amiotrofica. Cind am vazut-o prima oara la scoala unde urma sa-mi fie eleva, m-au trecut fiorii si am simtit un nod in git, desi mi se spusese ca voi avea o eleva cu ceva dificultati de invatare. Scoala nu era una pentru cei cu nevoi speciale, dar era privata si oricine dorea, se putea inscrie.
Azalia nu poate sa mearga, sa vorbeasca, sa manince, sa scrie sau sa se imbrace singura. Rareori intelegi ce spune printre sunetele guturale pe care le scoate.

Si totusi lumea e mult mai mult de atit cit o cuprindem, e mult mai mult decit cercul nostru, decit orarul fix si raspunsurile prestabilite la fiecare intrebare de la 1 la 10, pe capitole, sectiuni, trimestre.
 Sintem adevarati maestri ai timpului, experti in apusul soarelui, ceasornicari din nastere intr-o rigurozitate ce ar forta daca ar fi posibil  si pe Dumnezeu sa respecte secundele pina la orologiul care anunta un timp impovarator sau eliberator.

Am facut din principii si reguli niste zei care ne-au cam tradat, dar continuam sa-i tinem in vitrine si sa-i stergem de praf asa cum tinea bunica in mobilele ei ce miroseau a naftalina niste kitch-uri de portelan, iar pe pepereti, ca si carpetele de plus cu cerbi care pasc, tot ale bunicii, stau traditiile. Nu le stiti ? Acele :  “ acum se cinta “ ,” acum ne rugam “, “ sa ne ridicam <pe> picioare “ ( imi vine sa intreb :” pe picioarele cui ?”).