Suntem fragili. Ne credem toata viata atotputernici, insa cand vine vorba de boala, suferinta sau moarte descoperim ca suntem firavi, slabiti, neputinciosi. E suficient sa dai peste vreun cancer sau vreo tumora intr-un loc nepotrivit si dintr-o data descoperi ca zilele pe care le mai ai de trait, pe langa faptul ca sunt extrem de putine, sunt mult mai importante decat cele pe care le-ai trait deja. Dintr-o data prezentul nu prea mai are valoare si te agati cu disperare de viitorul incert, cerand Divinitatii suficient timp cat sa iti pui viata in randuiala, sa te asiguri ca existenta pe acest pamant nu ti-a fost in zadar, ca iti lasi amprenta asupra istoriei, ca nu numai la moartea ta se vor spune lucruri bune despre tine ci si la o luna, la un an sau la fiecare intalnire a celor ce te-au cunoscut, pentru ca ei vor continua sa isi aduca aminte de tine cu placere.
Si astfel redescoperi rugaciunea, faptele bune capata sens si sunt de dorit. Intr-adevar sunt si momente in care nu vrei sa vezi pe nimeni, insa in general iti dezvolti acea alura de rob suferind al Domnului al carui cuvant are valoare profetica pentru ca, nu-i asa, tu esti acela care va pasi in curand catre moarte si asta iti da o autoritate legitima de a lasa testamente, a da indicatii, a chema pe altii la sfintenie, etc.
Nu sunt Dumnezeu, si ce bine e lucrul acesta, insa daca da sfintenia in noi pe patul de moarte, la ce bun!
Exista tot felul de oameni. Unii mai fericiti, altii batuti de soarta bine de tot. Ce ii spui unui om care te intreaba: Crezi ca ajung in Iad daca ma sinucid?
Primul gand care iti vine in minte este...sa reformulez - la inceput nu prea iti vine nici un gand. Esti pur si simplu socat. Apoi iti dai seama ca nu este o gluma si realizezi ca tu esti singurul care sta intre omul cu pricina si moarte - o moarte teribila nu prin prisma duritatii socului produs pentru cei ramasi in urma, ci mai ales datorita multelor semne de intrebare pe care un asemenea act le ridica. Putine raspunsuri, regrete cat cuprinde. Asta daca iti pasa!
Mai intai esti tentat sa ii oferi omului speranta. Ii spui ca oricat de grea ar fi viata asta, nu se merita sa ii pui capat. Dar tu nu cunosti situatia lui, nu stii prin ce trece, nu ai cum sa ii simti durerea si ca atare cuvintele tale sunt ridicol de inutile si goale.
Apoi ii spui ca tu nu crezi in Iad, ca de fapt cand viata inceteaza urmeaza nimicul. Halal moment sa faci teologie! Nu prea il ajuti nici cu asta pentru ca pe undeva il incurajezi, alungandu-i singura frica care il tine sa nu o comita.
Incerci sa il mai intrebi de una si alta, poate, poate ti se destainuie, insa omul ti-o taie scurt: Nu e nevoie sa stii prin ce trec.
Si totusi el te-a sunat pe tine, nu pe altcineva. Si incerci usor, usor sa te intorci la motivul pentru care a avut incredere sa te iti dea telefon tocmai tie. Depeni amintiri, ti-aduci aminte de vremurile bune, faci mica conversatie, razi impreuna cu el chiar daca zambetul ti-a inghetat de mult pe buze.
Incerci sa ti-l apropii cat mai mult. Ii povestesti cate ceva despre tine, lucruri marunte, uneori chiar unele mai importante, insa in mintea ta ai permanent intrebarea ce pot sa fac sa il ajut sa nu se sinucida.
Adevarul e ca nu prea poti face mare lucru. E frustrant! Oricat i-ai povesti, oricat ai incerca sa ii schimbi decizia, ea ii apartine in totalitate. Si la fel cum avem datoria sa respectam viata, tot asa trebuie sa respectam si moartea. Chiar daca stim ca numai Creatorul are dreptul sa o ia pentru ca El ne-a dat-o la inceput, uneori trebuie sa ne recunoastem invinsi si sa acceptam ca numai Dumnezeu ii poate salva pe toti, noi nu.
Viata e fragila si nu stim de ce unii oameni decid sa-si puna capat zilelor, insa tot ce putem face uneori e sa-i tinem cat mai mult la telefon!
Eddie Ciobanu - Majesty.ro
written by Gabriela Nastase, 01 martie, 2009
-
- +0
-
-
written by rosu ciprian, 01 martie, 2009
-
- +0
-
-
