Una dintre relatiile interumane fundamentale, prietenia este si cea mai neinteleasa dintre ele. Sursa de satisfactii nenumarate, ea produce si dezamagiri cat cuprinde. De ce? Pentru simplul fapt ca noi oamenii avem nu numai definitii diferite asupra conceptului in sine, ci manifestam si variatii in trairile noastre emotional, spiritual, mental si chiar fizic. Astfel chiar daca am intelege intr-un mod similar ce este prietenia, schimbarile prin care trecem ca fiinte umane pot crea probleme chiar si intre cei mai buni prieteni.

Editorialul de fata este mai scurt - mai intai enuntarea problemei, apoi descrierea ei mai in amanuntime, si in final o intrebare cu iz de explicatie.

Te-ai surprins vreodata in ipostaza de a avea de ales intre doua variante si a nu sti pe care sa o alegi? Si asta nu pentru ca ele sunt foarte apropiate sau prea indepartate una de alta, nu pentru ca ar necesita timp suplimentar de gandire sau vreo calitate, precum experienta, pe care nu ai poseda-o, ci pentru simplul motiv ca NU STII pe care sa o alegi?

Mai exista oare oameni buni printre noi? Se pare ca traim intr-o lume in care raul domina existenta tuturor. Mintim cat cuprinde, inselam fara scrupule, furam pe apucate, tratam pe ceilalti cand cu dispret, cand cu indiferenta, vorba ne este cu doua sau mai multe intelesuri, fapta lasa si ea de dorit, iar gandul rataceste aiurea pe plaiurile vesnice ale materialismului distrugator de speranta.

Suntem fragili. Ne credem toata viata atotputernici, insa cand vine vorba de boala, suferinta sau moarte descoperim ca suntem firavi, slabiti, neputinciosi. E suficient sa dai peste vreun cancer sau vreo tumora intr-un loc nepotrivit si dintr-o data descoperi ca zilele pe care le mai ai de trait, pe langa faptul ca sunt extrem de putine, sunt mult mai importante decat cele pe care le-ai trait deja. Dintr-o data prezentul nu prea mai are valoare si te agati cu disperare de viitorul incert, cerand Divinitatii suficient timp cat sa iti pui viata in randuiala, sa te asiguri ca existenta pe acest pamant nu ti-a fost in zadar, ca iti lasi amprenta asupra istoriei, ca nu numai la moartea ta se vor spune lucruri bune despre tine ci si la o luna, la un an sau la fiecare intalnire a celor ce te-au cunoscut, pentru ca ei vor continua sa isi aduca aminte de tine cu placere.

Povesteam saptamana trecuta despre reactia pe care am avut-o primind un telefon de la cineva care m-a intrebat direct daca cred ca el va ajunge in Iad cand se va sinucide - omului ii era frica sa nu ajunga acolo si acesta frica se pare ca il tinea sa nu comita fapta mai sus amintita. Ajunsese la capatul puterilor, nu mai avea nici o speranta, era parasit de cei dragi. Sau ii parasise.

Dupa socul initial si conversatiile avute la telefon in care am incercat sa-l determin sa nu recurga la acest gest ultim, mi-am dat seama, prin extrapolare ca de fapt oricare dintre noi poate ajunge in pragul disperarii foarte usor. Nu e nevoie de crize prelungite, nici de socuri extraordinar de puternice pentru a ajunge la concluzia ca viata nu se mai merita traita.