Vineri Observații preliminare.
În sprijinul afirmației că rațiunea omenească nu și-a câștigat dreptul la un statut de autoritate moral-spirituală, un cititor ar fi atras de două observații de bun simț.
Una ar fi lipsa unei linii raționale acceptate universal. Lumea contemporană este confruntată cu probleme serioase, care amenință chiar supraviețuirea ei. Terorismul, înarmarea-dezarmarea nucleară, dispariția unor specii naturale, degradarea mediului, epuizarea resurselor, inegalitatea teribilă, foametea și bolile sunt capete de afiș. Rațiunea umană nu are soluții de rezolvare împărtășite de toți cei care gândesc. De fapt, fără Dumnezeu, nu există o explicație serioasă a prezenței răului, nici moral, nici fizic. Criminalitatea și corupția, decăderea conceptului de familie sunt de-a dreptul alarmante.
A doua observație se referă la individ. Pare că fiecare își construiește filozofia lui, care să justifice felul anume de viață. Necredinciosul, mincinosul, hoțul, alcoolicul, adulterul sau sodomitul - toți au explicații pretins raționale ale vieții lor. Se face apel la știință - la genetică și la psihologie, se caută disperat o cauză care să scoată din culpă pe păcătos.
Evident, raționamente de acest fel sunt false. La care “rațiune” să ne raportăm ca să știm ce este adevărul? Mai curând se impune concluzia, ne place sau nu, că rațiunea omului a fost serios afectată de o boală, ca și trupul lui.
Incapacitatea ei de a răspunde problemelor majore și soluțiile ineficiente pe care le propune aruncă o îndoială serioasă asupra capacității rațiunii omenești. Acuzația de mai sus este din plin demonstrată în toate câmpurile de activitate: economic, administrativ, politic, judecătoresc și așa mai departe. Încrederea este pe cale de dispariție. Ce motive am avea să socotim domeniul moral-spiritual ca făcând excepție? Niciunul.
Nu există rațiune omenească etalon, sigură, de neschimbat în niciun domeniu. Cu atât mai puțin în cel moral-spiritual. Rațiunea nu poate fi autoritate în probleme de credință.
La obiect.
Rațiunii îi este imposibil să perceapă realități neconcepute de ea. Este deci exclus ca rațiunea, prin ea însăși, să ajungă la Dumnezeu, sau la realități veșnice. Tăgăduind orice sursă externă de autoritate, rațiunea se condamnă singură la detașare de orice realitate mai mare ca ea. Individualismul este domeniul dezvoltării firești a rațiunii, nu comunitatea.
Rațiunea nu tolerează un statut de egalitate. Augustin, Thomas Aquinas și teologi protestanți moderni au încercat să-i confere acest statut alături de credință. Rezultatul a fost dezastruos pentru credință. Rațiunea, prin natura ei, pretinde supremația. O singură poziție de coexistență este posibilă între rațiune și credință: Raținea în genunchi. Nu îngenunchiată cu forța, ci rațiunea care admite realist limitele ei și recunoaște fericită transcendentul infinit. Adică, în limbaj simplu, Îl recunoaște pe Dumnezeu în mărimea Lui de necuprins. În această poziție, rațiunea nu se înjosește, ci se identifică și își acceptă rolul care i-a fost rezervat de Creatorul ei. Și care nu este acela de autoritate morală și spirituală.
(va urma)
Titus Cazan - Majesty.ro
