Vineri Exceptând Biblia, rațiumea este cel mai des citată ca autoritate în materie de religie, mai ales de sceptici și de atei. S-a putut observa că presupusele autorități de care ne-am ocupat sunt ramuri ale rațiunii. Interpretarea datelor științifice și filozofia sunt evident funcții de rațiune. Toate au în centru pe om, ca sursă a autorității morale. Toate tăgăduiesc lui Dumnezeu dreptul de a decide binele și răul. Omul se așează în scaunul Creatorului și decide drumul. Omul se închină lui însuși, fără să mai țină cont de starea lui coruptă și efemeră. În vârful acestui Turn Babel este întronată “zeița rațiunii”.
Rațiunea, așa cum va fi folosit termenul în acest articol, se referă la produsul activității minții omenești de a judeca, de a compara, de a generaliza.
Puțină istorie.
Conflictul dintre credință și rațiune este vechi, probabil de când a intrat răul în lume. Mintea este puntea dintre Dumnezeu și om, terenul pe care Și l-a păstrat Creatorul ca loc de întâlnire. Acesta este terenul în care s-a strecurat șarpele și unde își expune ispitele. Este încercarea îndrăzneață de a scoate pe Dumnezeu din teritoriul Lui.
Acest conflict între rațiune și credință se mișcă între două extreme. Niciuna din ele nu rezistă unei cercetări atente.
Una este rezumată în cuvintele lui Tertilian din Cartagina (A.D. 155-224): “Ce are a face Atena cu Ierusalim? Ce înțelegere poate fi între Academie și Biserică?” Martin Luther merge mai departe și numește rațiunea “prostituata diavolului”.
Conform acestei poziții, credința și rațiunea sunt concepte diferite și nu au nimic în comun.
Extrema opusă este reprezentată de teologia rațională, dezvoltată de metoda critică-istorică. Potrivit acesteia, se poate accepta din Biblie ceea ce poate fi explicat rațional. Restul ar fi o culegere de mituri, de legende. De exemplu, oprirea soarelui pe vremea lui Iosua sau minunile lui Isus ar fi legende. Iov n-a existat vreodată. Cartea lui ar avea doar valoare simbolică, etc.
Între aceste extreme se află mai multe poziții intermediare.
Cel mai influent dintre cei care au amestecat revelația divină cu raționamente omenești a fost Augustin din Hippo, Numibia, Algeria de azi (A.D. 345-430). Biserica catolică l-a declarat sfânt. Augustin a recunoscut în cartea lui Mărturisiri că a fost atras puternic de filozofia Neoplatonică. El a apreciat rațiunea ca fiind o înzestrare unică a omului. Augustin recunoaște prioritatea credinței și a revelației, dar susține că rațiunea ne poate ajuta să le înțelegem mai bine.
De la Augustin au rămas în Biserica istorică doctrina păcatului originar, botezul pruncilor, derivat din el, predestinația, chinuirea veșnică a celor răi și alte învățături nebiblice. Dumnezeu numește aceste doctrine amestecate: “vinul rătăcitii Babilonului”, care “a îmbătat toate neamurile”. Explicația nu constă în folosirea rațiunii în câmpul credinței, ci în conferirea unui statut nejustificat pentru rațiume.
O credință irațională poate echivala cu superstiția. Subiectul este sensibil și pretinde ceva adâncire. Dar în acest punct al dezbaterii putem doar afirma că rațiunea nu și-a câștigat dreptul de autoritate în religie și în morală.
(va urrma)
Titus Cazan - Majesty.ro
