Vineri - Prima din două părți-
Corespondent: Sertorius.
De acord că termenul “teologie” exprimă mai exact decât “religie” ideea din context. Am înlocuit de câteva ori acest termen din cauza unor conotații negative asociate noțiunii de “teologie”. Această atitudine negativă provine dintr-o idee larg răspândită, conform căreia religia este mai mult o chestiune de viață și de practică. Teoria nu pare a avea multă valoare. Activitatea intelectuală este percepută de mulți ca fiind opusă credinței. O altă percepție, la fel de greșită este și aceea că interesul pentru punctele de credință, pentru “doctrine”, slăbește emoția religioasă. Se contează în acest caz pe valoarea afectivă a religiei.
Teologia este totuși centrală și importantă. Ce crede un om decide ce trăiește el. Se poate compara cursul vieții religioase a unui om care vede pe Dumnezeu ca pe un stăpân sever, care îi urmărește și îi înregistrează greșelile și altul care înțelege pe Dumnezeu ca pe tatăl iubitor al fiului risipitor. Este cunoscut accentul pus de Biblie “pe poruncile lui Dumnezeu” alături de “credința lui Isus” (Apocalipsa 14,12). Cât privește emoția religioasă, aceasta poate fi definită mai bine ca o relație între om și Dumnezeu. Ori, cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea de sine sunt obiectul teologiei.
La unele întrebări, răspunsul este în textul publicat. Tradiția nu este condamnabilă în sine. Refuzăm să folosim ca autoritate de credință și practică acele tradiții care contrazic sau înlătură învățăturile Bibliei în general și poruncile lui Dumnezeu în particular (Matei 15,1-9). Aveți amabilitatea să susțineți provocarea Dvs. privind Biserica Adventiștilor. Puteți face aceasta numind astfel de tradiții susținute de ea.
Tot așa în privința duhului (sau duhurilor) active în mișcările harismatice: Nu facem confuzie între Duhul lui Dumnezeu, care a inspirat pe scriitorii Bibliei și alte duhuri. Am menționat anume duhul “de ghicire” din Filipi (Fapte 16,16). Duhul Sfânt nu va inspira niciodată pe cineva să refuze ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, sau de Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă El este Duhul lui Dumnezeu, care nu Se schimbă. Manifestări și doctrine divergente sunt marca unui duh străin, chiar vrăjmaș.
La sugestia că raționalismul duce spre individual, nu spre universal, poate ajută observația că nu este cunoscut nici un singur produs al rațiunii care să fie universal acceptat. Așteptările celor care susțin raționalismul nu sunt relevante. Speranțele nu sunt dovezi. Presupunând că unii oameni nu și-au cultivat funcția rațională a minții lor, acenași afirmație este (și mai) adevărată despre lumea literată. În plus, voi parafraza pe teologul german contemporan Peter Stuhlmacher, care susține că “rațiunea autonomă singură nu a fost capabilă să procure o bază sigură pentru teologie și a decăzut în subiectivismul haotic al interpretării individuale”. În fine, mi se pare că relativismul și nihilismul postmodernismului sunt produsul a peste două secole de raționalism agresiv. Care poate fi deci valoarea lui universală?
Ideea că așteptăm ca “Dumnezeu să gândească și să simtă în locul nostru” nu îmi aparține. Am afirmat chiar că rațiunea este un dar, o înzestrare de la Creatorul care ne-a făcut “după chipul și asemănarea” Lui. Este o datorie și un privilegiu să ne folosim rațiunea. Biblia o cere de mai multe ori (Isaia 1,18, etc.).
Afirmarea unor păreri diferite nu este de temut, dacă părțile sunt de bună credință. Contactul cu oameni care gândesc poate fi chiar o plăcere. Dar subiectul raportului dintre rațiune și credință cere un format anume. Motivul este că unul din termeni, anume credința, se referă inevitabil la Dumnezeu. Această dimensiune particulară cere precizarea perspectivei de bază.
Dacă nu știu unde să găsesc un răspuns și ezit între rațiune și credință, perspectiva este greșită. Ea este lineară și de obicei, orizontală: Credința la un capăt și rațiunea la cerlălalt. Dacă te apropii de rațiune, te depărtezi de credință, sau invers. Această înțelegere simplistă, geometrică este incorectă. Realitatea nu permite să pun pe același plan rațiunea și credința. Ca în matematică, dacă pun semnul de egal între ele, le-am situat în câmpuri opuse. Egalitatea exclude unitatea lor. Se avansează ideia de competiție, chiar conflict, între rațiune și credință. Aceasta este, ceea ce se numește tehnic, o falsă dihotomie.
(concluzia în editoralul următor)
Titus Cazan - Majesty.ro
