Vineri În viața religioasă raportul dintre rațiune și credință nu este unul de alegere. Nu este una sau alta. S-a afirmat că ele ar fi complementare. S-a spus că ele seamănă cu atracția personală și cunoștința. Când cineva este atras de o altă persoană, îi caută compania. Mișcarea imediat următoare este încercarea de a ști mai mult despre acea persoană: De unde este, ce îi place să mănânce, și tot așa mai departe. Cu toată elocvența imediată a acestei comparații, mă tem că ea este insuficientă. Se poate admite că rațiunea și credința se pot susține reciproc, cel puțin până la un punct. Dar în comparația cu atracția și cunoașterea unei persoane, niciunul din cei doi factori nu are autoritate finală asupra celulalt. Ei rămân în competiție. Pe rând, fiecare poate să-și proclame autoritatea.
Am găsit că perspectiva corectă este integrarea rațiunii în credință. Recunosc sursa supranaturală a credinței. Recunosc că starea de păcat a afectat toată ființa umană, deci și rațiunea.Pentru ego-ul meu, această recunoaștere nu este deloc flatantă. Dar nu vreau să tăgăduiesc realitatea și să mă mint singur.
Pentru siguranță, compar obiectul crdinței mele cu revelația din Sfânta Scriptură. Dacă nu văd niciun conflict între ele, merg înainte.
Nu este acesta un apel la rațiune? Desigur, dar este un apel la rațiunea pusă la locul ei. De pe această poziție rațiunea are dreptul și trebuie să vorbească.
Orice altă perspectivă afară de integrarea rațiunii în structura credinței duce la eliminarea credinței. Lăsată liberă, rațiunea nu tolerează competiție. Pe termen prelungit, ea luptă pentru supremație. De partea ei, credința preia locul întâi numai dacă îi se atribuit acest rol. Credința păstrează această poziție de arbitru central numai dacă și atâta vreme cât i se îngăduie. Iar această autorizare trebuie reînoită tot timpul. Simpla neglijare a repetării acestei decizii poate duce la încetarea activității credinței. Dumnezeu este gelos în privința respectării libertății voimței.
Nu, nu aștept ca Dumnezeu să gândească în locul meu, dar mă rog să înțeleg cum judecă El situația. Rațiunea mea se instruiește în felul acesta. Ea capătă noi dimensiuni de funcționare. Învăț să gândesc.
Fără această perspectivă, discuțiile filozofice pe teme teologice sunt sterpe și eventual, înșelătoare.
Credința nu este o prelungire, o extensie a rațiunii. Nu folosesc rațiunea și când mă împotmolesc, continui prin credință. Rațiunea și credința sunt două înzestrări diferite. Rațiunea și credința nu se exclud în mod necesar. Ele pot și trebuie să funcționeze simultan. Ele sunt așa create că se pot dezvolta nelimitat. Aceasta este o condiție obligatorie a vieții veșnice. Pentru timpul de față, credința are un avantaj enorm față de rațiune. Rațiunea este dată la naștere. Ea se transmite prin codul genetic. Ea are posibilități înăscute de dezvoltare. Această dezvoltare se face în timp, niciodată instantaneu. Credința și ea un dar de la Dumnezeu, ne este dată în prezent. Un fir de viață spirituală curge din cer în conștiință. Canalul, linia de alimentare cu această apă vie este Cuvântul lui Dumnezeu. “Astfel credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10,17). Această alimentare nu se întrerupe de la sursa din cer niciodată. Aic jos nu mai curge când vreau să plec și închid eu robinetul.
Așa e că este extraordinar? “Gustați și vedeți ce bun este Domnul!Ferice de omul care se încrede în El!” (Psalmul 34,8). “Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7,38).
Titus Cazan - Majesty.ro
