Majesty

Gândire autonomă.

Ideia a fost lansată de Iluminism. Rene Descartes (A.D. 1506-1650) afirmă că omul este punctul de referință în care se decide adevărul. Immanuel Kant definește Iluminismul în 1784 ca  fiind: “Hotărârea spiritului  de a-și exercita facultățile intelectuale cu totul descătușate. Iluminismul este eliberarea omului de tutela pe care și-a impus-o singur, de incapacitatea de a face uz de înțelegerea lui fără să i se dea direcții. Iluminismul este ridicarea de la imaturitatea care l-a făcut să se sprijinească pe autorități externe ca Biblia, Biserica, tradiția, etc, care să-i spună ce să gândească și ce să facă. Motto-ul Iluminismului a fost deci: “Ai curajul să folosești gândirea ta proprie”.

Apelul la gândire independentă poate fi înțeles în două sensuri. Unul este o încurajare a cercetătorului să nu preia, pe negândite, judecățile altcuiva, indiferent de prestigiul autorului. Aici își are locul una dintre cele 15 metode recomandate de Descartes și anume îndoiala.     Dar apelul la gândire independentă nu este la locul lui când se aplică la revelație. Ea ar îmsemna asumarea de către om a rolului care îi revine lui Dumnezeu.

Am arătat la ce a condus acordarea unui statut de autoritate rațiunii în biserica istorică. Alte două exemple pot fi utile. Unul este mișcarea pornită de frații Sozzini din Italia și care a dus la întemeierea Bisericii Unitariene. Este reînvierea învățăturii ariene, care tăgăduiește divinitatea Domnului Hristos. Al doilea  este apariția Deismului englez. Acesta recunoaște existența lui Dumnezeu, dar  tăgăduiește amestecul Lui  în viața oammilor. Judecând după roade, nu avem motive să ne încredem în produsul amestecului raționalismului în teologie.

Prăbușirea gândirii autonome.

Casa pe care gândirea autonomă a încercat să o construiască în planul ei îndrăzneț de a întemeia adevărul pe judecata fiecărui individ, nu a asigurat temelia solidă sperată. Mai de grabă, încercarea a rezultat în pierderea realității supranaturale, a metafizicii și în fapt, la pierderea adevărului însuși. Chiar ceea ce omul, în mod îndrăzneț a încercat să cucerească, în numele pretinsei lui libertăți și anume stăpânirea lumii, prin gândire autonomă critică, a devenit stăpânul lui. Omul nu a fost în stare să ocupe locul lui Dumnezeu, așa cum a încercat de la Iluminism încoace.

S-a înțeles, în sfârșit, că rațiunea are ambiguitățile ei și că omul nu este temelia neclătinată a realității.

S-a constatat că gândirea autonomă este incapabilă să procure o temelie stabilă pentru teologie.

Raționalismul de care vorbim a produs un subiectivism haotic, în care fiecare devine propriul lui interpret. O primă consecință este că se face din nou apel la tradiție. Nu tradiția în sensul cel mai cunoscut. Uneori este numită moștenire. Rațiunea autonomă a simțit că n-are rădăcini. În sensul curent, tradiția înseamnă amestecul dintre ceva moștenit și circumstanțele actuale. Este de fapt o adaptare a unor criterii mai vechi la împrejurări. Este o formă de Etică a împrejurărilor. Din acest subiect ne interesează acum doar această recunoaștere a prăbușirii gândirii autonome.

Care este răspunsul revelației la toate aceste încercări de a cita alte surse de autoritate pentru credință și practică? Ni se spune că omul a fost creiat “după chipul lui Dumnezeu”. Expresia comportă mai multă discuție. Ea se referă la valoarea ființei omenești, la înzestrarea intelectuală a omului și la altele. Dar una stă puternic înaintea noastră: Omul, o copie a lui Dumnezeu, afost înzestrat cu darul rațiunii. Chia în starea lui perfectă, înainte de căderea în păcat, folosirea acestui dar, independent de Dumnezeu,  era limitată de asemănarea cu originalul. Cu atât mai mult după ce păcatul a pervertit natura și toate însușirile lui.

Rațiunea continuă să aibă un rol important în viața omului, dar nu este autoritate în materie de morală și de credință.

(va urma)

Titus Cazan - Majesty.ro

Comments (6)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment