Majesty

Autoritatea limitată a Bisericii.

Pornim de la premize pe care nu le argumentăm acum. Dumnezeu are un popor al Lui, risipit prin bisericile din Babilon. El are în același timp o Biserică pe care o recunoaște ca fiind trupul Lui în care îi adună pe cei risipiți. Ne referim la această Biserică și la autoritatea ei de a stabili doctrine și practici pentru membrii ei.
În Faptele Apostolilor 15 găsim că o hotărâre majoră privind doctrina și practica a fost luată în Ierusalim.

Apostolii, sub conducerea lui Iacov (nu Petru), constituiau un comitet (sinod, conciliu) de conducere, care decidea în probleme de organizare și funcționare (Fapte 6). Acum au fost consultați privind o problemă de doctrină: Să se ceară noilor convertiți dintre Neamuri să țină Legea lui Moise? Să respecte ei rânduielile ceremoniale? Ei s-au rugat, s-au consfătuit și au hotărât. Decizia lor a fost apoi publicată și a devenit normă pentru lumea creștină până în ziua de astăzi. Să înțelegem de aici că Biserica are aceeași autoritate asupra membrilor ei?
Aceasta a fost o situație unică. Timp de decenii, până la moartea ultimului apostol (Ioan, probabil în 98 A.D)), nu s-a mai luat nicio hotărâre de acest fel. Nu există nicio prevedere a Domnului că stabilirea de doctrine să fi  rămas în sarcina Bisericii. Dimpotrivă, porunca Lui era ca ei să predice și să-i învețe pe oameni ce a poruncit El (Matei 28,18-20). Apostolii erau prețuiți fiindcă trăiseră cu Domnul și fuseseră martori ai vieții și predicilor Lui. La întrebarea care li s-a pus acum însă, apostolii  nu aveau un răspuns. Până la plecarea Domnului ei nu înțeleseseră că sunt o nouă entitate religioasă, diferită de Biserica iudaică. Din acest caz special nu se poate trage concluzia că Biserica are autoritatea să decidă asupra doctrinei și practicii membrilor ei.
Neobservarea acestei limitări a dus la introducerea în creștinism a multe doctrine false, unele luate din lumea păgână din jur. Dogmele bisericilor istorice sunt martore despre aceasta. Iar cazuri de importanța celui din Ierusalim nu s-au mai repetat.
Singura situație parțial  comparabilă cu aceea de mai sus este a unei mișcări în curs de devenire, cum a fost Reforma din secolul al XVI-lea, sau Mișcarea Adventă de la 1844. Niciuna din ele nu era o biserică, ci căutau să readucă la viață doctrine și practici pierdute în timp. Aceste mișcări au devenit Biserică datorită excomunicării (excluderii) membrilor din bisericile de  care  aparținuseră.
Are Biserica autoritatea de a interpreta Scriptura? Are ea dreptul să impună  interpretarea ei?
Biserica catolică susține și astăzi (August 2009), în scris,  că are dreptul “să impună” doctrina stabilită de magisterium-ul ei și “să condamne” pe cei care nu sunt de acord.  Această pretenție este pusă alături de afirmația că Biserica nu trebuie separată de Stat și că trebuie să influențeze legile care se fac. Pretenția este nejustificată bibic. Istoria este plină de raportul rezultatelor sângeroase pe care ea le-a produs.
Prin pastori, prin școlile ei, prin literatura pe care o publică, Biserica transmite interpretarea socotită cea mai bună a textului Bibliei. Această interpretare trebuie să se alinieze la celelalte învățături (doctrine) ale Cuvântului lui Dumnezeu.  Predicăm un sistem al adevărului, armonios și complet - “tot adevărul”.
Cât privește impunerea unei interpretări a Bibliei socotită  oficială, Biserica nu are această atribuție. Dacă vreun învățător religios din Biserică începe să înveețe doctrine străine, nebiblice, sau interpretări particulare, Biserica este autorizată de Cuvântul lui Dumnezeu să denunțe aceste cazuri. Scopul este acela de a-i pune la adăpost pe membri  de învățături primejdioase.  Biserica nu impune nimănui ce să creadă, sau cum să trăiască. Maximum ce poate face Biserica în caz de abatere este să retragă recunoașterea  acestor persoane ca învățători, sau chiar ca membri ai ei.
Biserica încurajează pe membri să studieze Cuvântul lui Dumnezeu și le pune la dispoziție materiale auxialiare, cum sunt lecțiunile Școlii de Sabat. Autoritatea Bisericii în materie de doctrină și practică este limitată. Așa fiind, interpretările apărute mai târziu, sunt supuse scrutinului delegaților Bisericii din toată lumea. Așa a fost chestiunea femeilor-pastori discuttaă la Conferința Generală din Utrecht  în 1990. Dar nici concluziile acestor consfătuiri nu sunt impuse, nici măcar în forma unor măsuri disciplinare. Nu există nicio funcție care să dea cuiva dreptul să decidă ce este adevărat și ce este greșit. Dumnezeu a ales să spună El ce este păcat. Singura autoritate care se impune de la sine între membrii Bisericii este autoritatea morală a slujitorilor ei. Dar acesta este un alt subiect.

(va urma)

Titus Cazan - Majesty.ro

Comments (3)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment