Vineri 
S-a pornit de la premiza că nonsensul este intolerabil pentru omul inteligent. Referirea la “întâmplare” este o mărturie umilitoare a ignoranței. Tonul acestei mărturisiri este și mai jalnic atunci când iese din gurile care vorbesc în numele rațiunii. Universul acestora a apărut “la întâmplare”.
El s-a dezvoltat printr-o serie de întâmplări nedirijate. Legile naturii, privite cu respect aparent, s-au născut singure. Nu există viitor asigurat și nici speranță. Nu știm cine suntem, nici care este locul nostru în univers. Nu știm ce să facem cu viața noastră. Eventual ne sfâșiem unii pe alții. “Homo homini lupus”. Aceasta este singura alternativă la refuzul recunoașterii Providenței.
Mărginirea noastră este doar parțial o consecință a lucrării răului în mintea noastră. În principal ea este dictată de statutul nostru de ființe create, incapabile ca vreo dată să-L cuprindă pe Creatorul nostru. Revelația lui Dumnezeu este necesară și de neînlocuit.
Recunoașterea Creatorului și a activității Lui pentru împlinirea unui plan de proporții universale dă sens fenomenelor din natură, evenimentelor din istorie și incidentelor din viața particulară.
Nu putem explica toate lucrurile. Înțelegerea pe care o avem despre unele dintre ele este și ea supusă unui proces de creștere. Dar atât cât știm este destul ca să răspundă la căutarea noastră după un sens. În lumina prezenței lui Dumnezeu, această descoperire treptată ne face fericiți.
Providență și voință liberă. Determinismul a fost abandonat de filozofia modernă. Bisericile creștine mai tinere, mai ales cele neoprotestante, resping ideia de predestinație. Predicile fac apel la alegerea liberă a oamenilor. Evanghelia învață în același timp planul mântuirii, pe care Dumnezeu îl va duce la bun sfârșit și șibera alegere a omului. . “Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm un cer nou și un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (II Petru 3,13). Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Wu vă vpo da odihnă. (Matei 11,280). Cele două doctrine par să intre în conflict. Dumnezeu Își realizează planurile Lui și respectă în același timp libertatea voinței a miliarde de oameni, atât de diferită de voința Lui. Cele două doctrine nu se contrazic, ele sunt complementare.
Să începem cu istoria. Fiecare mișcare semnificativă din istorie a fost precedată de un proces de gândire. Cei care pornesc războaie, fac planuri pentru aceasta (Luca 14,31.32). Aici este locul în care credinciosul vede posibilitatea intervenției divine. Inspiratia poate lucra și asupra celor necredincioși. “Inima împăratului este ca un curs de apă în mâna Domnului, pe care îl indreapta incotro vrea” (Proverbe 21,1). Unii istorici au semnalat anumite curente în mersul evenimentelor. Hegel, filozoful german, a făcut observația pertinentă că de la Reformațiunea din secolul al XVI-lea și pănă în secolul al XIX-lea a fost o creștere continuă a simțului valorii individului, în raport cu valoarea instituțiilor - statul sau biserica. Observația lui este acceptată până astăzi. Naționalismul, marxismul și doctrina despre drepturile omului sunt dezvoltări ale acestei concepții individualiste.
La nivel personal, libertatea alegerii este limitată de condiția de dependență a omului față de Dumnezeu, singura sursă de viață. El îi oferă generos omului șanse de salvare, dar nu continuă să țină în viață, la nesfârșit, pe cei care au trecut dincolo de posibilitatea recuperării. Planul lui Dumnezeu se va realiza pentru cei care l-au acceptat. Celorlalți li se va rspecta alegerea lor nefericită.
În viața de toate zilele. Ca și în cartea naturii, intervențiile providențiale pot fi văzute cu ochii credinței. Rugăciunile ascultate prin minuni au mai mult valoare personală. Ele sunt o bogăție pentru copilul lui Dumnezeu. Altul de lângă acesta, poate să rămână neimpresionat. Când Tatăl a răspuns din cer la rugăciunea Domnului, unii au crezut că a fost un tunet.
Trebuie să păstrăm o privire de ansamblu asupra desfășurării evenimentelor. Un cutremur sau erupția unui vulcan nu anunță venirea Domnului. Au mai fost asemenea fenomene naturale. Domnul Însuși a spus că acestea vor însemna doar începutul timpului sfârșitului. Să reținem precizarea Domnul: “Când veți vedea TOATE aceste lucruri să știți că Fiul omului este apropae, este chiar la uși” (Matei 24,33). Enciclica papală “Dies Domini” (“Ziua Domnului” - 5 Iulie 1998, Papa Ioan Paul II) nu a marcat niciun eveniment în lume sau în Biserică. Această scrisoare circulară s-a încadrat pe linia prevederilor profețiilor din Daniel și Apocalipsa despre Roma. Nu a fost niciun motiv de alarmă, dar nici un subiect care să nu ne intereseze. Singura noutate pe care a adus-o a fost înșirarea tuturor textelor și motivelor biblice care cer păzirea zilei a șaptea puse însă în contul Duminicii, care este ziua întâia a săptămânii.
Să fim precauți când vorbim despre lucrarea Providenței. Este riscant să apreciem noi pe loc ce este providențial și ce nu este. Mai târziu, având sub ochi dezvoltările ulterioare, am fi poate mai pregătiți să tragem niște concluzii.
Fenomenele din lumea naturală, evenimentele din istorie și incidentele din viața de toate zilele capătă semnificația la care au dreptul când sunt plasate în locul lor din planul cel mare al lui Dumnezeu. Fără această perspectivă, ele sunt doar “întâmplări”, sau “accidente istorice” într-un univers în care nu s-ar vedea niciun plan și fără sens.
