Vineri Aveți dreptate: Numele personajului din Quo Vadis este (Marcus) Vinicius. Mea culpa. Mulțumesc de corectare.
Cred în discriminare, depinzând de bazele ei. Nu cumpăr tot ce se vinde. Nu mănânc orice. Fac discriminare absolută între soția mea și alte femei, posibil tot plăcute și pline de calități. Fac discriminare între valorile spirituale și intelectuale. Nu citesc tot ce se publică. Nu scriu tot ce îmi trece prin cap. Evident, nici nu spun tot ce știu.
Nu cred în cenzură. Fac alergie la această formă de expresie a autorității. Politica statului, autoritatea eclesiastică sau intențiile bune ale părințior nu sunt rațiuni suficiente pentru fixarea unor interdicții. Singurul care are dreptul să specifice interdicțiile necesare păstrării vieții este Creatorul. Pentru copii, locul lui Dumnezeu îl țin părinții.
Cred însă în necesitatea autocenzurii. Până și în domeniul medical, fiecare pacient are posibilitatea să constate dacă un tratament îi face bine sau rău. Doctorul discută cu pacientul rezultatul analizelor, dar și efectele tratamentului prescris. Veterinarul nu are această opțiune.
Cred de asemenea în valoarea unor decizii luminate. O excursie istorică se poate dobândi foarte instructivă. Cunoașterea peisajului contemporan al unei teme de cercetare se impune fără excepție. Nu avem de ce să inventăm roata. Pe parcursul acestor excursii, în trecut sau în lumea din jur, inevitabil vor apărea și aprecieri cu care nu vom fi de acord. De dragul scopului pe care îl urmărim, le înregistrăm și pe acestea. Dar ne reținem de a trage concluzii înainte de timp.
Fiind personalități diferite, percepția unui fenomen, a unui eveniment sau unui caracter este în mod necesar diferită de la unul la altul. Rămâne însă totdeauna o deschidere inteligentă spre puncte de vedere diferite. Nu condamnăm pe cei care nu sunt de părerea noastră. Creștini fiind, ne referim la Cuvântul lui Dumnezeu, care ar trebui să pună capăt oricărei dezbateri. De unde însă știm că înțelegerea noastră este perfectă? Dumnezeu o acceptă și greșită, dacă suntem de bună credință. Pe parcurs însă, El lucrează la remediere. Nu suntem în poziția de a prevedea soarta bătăliei, deși știm care va fi încheierea războiului.
Confruntarea ideilor este un fel deosebit de război. Se poveștește că în al doilea război mondial, undeva în Europa, un soldat a fost trimis să se uite în jurul locului unde se oprise grupa lui. După o scurtă vreme, în lumina slabă a serii, el s-a întâlnit cu alt cercetaș dintre dușmani. Cei doi tineri s-au uitat unul la altul și fără niciun cuvânt, s-au întors și s-au depărtat. Ce aveau ei unul cu altul să se omoare? Biblia ne spune că nu avem să ne luptăm contra cărnii și a sângelui, ci contra puterilor întunericului.
Vă amintiți? “Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, în noi doi un suflet bate”.
Interesul pentru literatură apărut în lumea adventiștilor nu se reflectă în numărul de accesiuni ale materialelor. Prima cauză ar putea fi conținutul nesatisfăcător al editorialelor. Comentariile cititorilor ar putea conduce la îmbunătățirea situației. Mă tem însă că ar putea fi vorba de un fenomen mai larg. Benedetto Croce (1866-1952), filozof italian, contemporan al fascismului lui Mussolini, susținea că interesul cultural crește sub dictaturi. Acolo oamenii muncesc degeaba, fiindcă puternicii zilei îi jefuiesc după plac. Fiindcă nici nu pot protesta, ei se întorc spre istorie și spre literatură. Când oamenii scapă de niște lanțuri se aruncă în alergarea după câștig și nu mai au timp pentru altceva. Rămâne încă de văzut cât se vor bucura de rodul muncii lor. În lume sunt la lucru și alte forțe ale răului, nu numai regimuri de dictatură. Nu este de mirare că oamenii mai bătrâni reacționează mai încet la ofertele zilei. Ei au văzut și au trăit niște experiențe amare. Refugiul în Cuvântul lui Dumnezeu își are justificarea lui, mai puțin cunoscută celor lipsiți de experiența vieții.
O zonă neatinsă. Sugerez observația că editorialele nu au pus în discuție valoarea artistică a vreunei opere literare. Sienkiewicz, Dante și Milton au fost citați din alte unghiuri. Citarea necomentată a păreirilor altora a fost făcută în alt context. Subiectele frumosului și plăcerii își așteaptă cuminte și respectos rândul lor. Nu așa e frumos?
Este de dorit să evităm o suprasensibilitate la avertizări. Numele adevărat al sindromului este mândrie și poate marca fie o cădere în curs, fie una deja întâmplată.
Cele spuse nu descurajează accesul la alte surse mai calificate de cunoaștere a subiectului. În timp ce ne dăm seama de limitele omenescului, trebuie să recunoaștem că lumea (ca și Biserica lui Dumnezeu din ea) a avut uriașii ei. Talentele și darurile, înăscute sau adăugate mai târziu, impun atenție și respect. Cum au folosit respectivii aceste avantaje enorme, este o întrebare separată.
Titus Cazan - Majesty.ro
Vă mulţumesc pentru amabilitatea dvs de a-mi răspunde, venerabile maestre.