Vineri Există dependență de Biblie? Categoric, în sensul discutat, nu există așa ceva. Dependența de care ne temem și pe care căutăm să o prevenim este o formă serioasă de pierdere a controlului de sine. Dependenții de alcool, tutun, sau alte droguri sunt victime neputinioase ale viciului lor. Ei sunt conștienți că își fac rău lor și familiilor lor, dar nu au puterea să se oprească. Dependența de literatură sensuală (romane de dragoste), sau de literatură excitantă (poilițistă, de aventuri, etc.) este parte din dependența mai largă de plăceri. Nici una din caracteristicile dependenței de vreun viciu nu se poate aplica la atașamentul credinciosului de Biblie. Decizia lui de a deschide Cuvântul lui Dumnezeu trebuie reînoită mereu. Hotărârea de azi nu ajunge pentru mâine. Nu există resiune în această zonă. Dragostea adevărată și curată apropie și leagă pe viață, dar nu crează dependență neuro-patologică.
Înapoi la argumente. S-a susținut totdeauna că literatura trebuie și poate să fie o școală a virtuții, nu doar să comunice informații. De partea cealălaltă s-a trimis la scene și imagini păcătoase care sunt prezente în literatură. Acestea sunt o școală a nelegiuirii, nu a virtuții. La acest argument s-a răspuns recent cu un citat din Sidney: “Cărțile de filozofie și de teologie care propagă eroarea dezzvoltă discernământul, care este mai de preferat decât orbia”. Aplicată, ideaa aceasta înseamnă că “literatura, chiar cea care dă impresia de imoralitate, ne pregătește pentru viață, fiindcă învățăm care sunt momelile vrăjmașului. Cine vrea să evite corupția evitând cărțile, devine ridicol” (D. T. Williams).
Această apărare a literaturii contravine fățiș Bibliei și experienței seculare. De la început, Dumnezeu a căutat să-l ferească pe om de cunoașterea răului. Parte din ispita adresată Evei a fost promisiunea că încălcând voia Creatorului omul va fi “ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3,5). Experiența, lungă și amară, a demonstrat că urmarea cunoașterii binelui și răului a fost nu că omul a ajuns ca Dumnezeu, ci din ce în ce mai mult ca Diavolul însuși. Ca exemplu secular să considerăm teatrul. Din spectacolele teatrale se reține nu învățătura morală (în cazul că există vreuna), ci comicul, imotalul și indecentul. Lumea teatrului nu este niciodată, de nimeni, oferită ca model de moralitate și virtute. Literatura care conține imagini și scene ale păcatului nu poate fi apărată în numele virtuții. Aceste scene pot înscrie în conștiința cititorului sau spectatorului dorințe păcătoase comparabile. Fără vreo cenzură din afară, niciun credincios nu își va găsi plăcerea într-o astfel de literatură. Această respingere aproape organică a credinciosului față de scene de murdărie morală și de violență este inspirată și alimentată de Cuvântul lui Dumnezeu “.Încolo frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de primit orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească” (Filipeni 4,8). Nu găsim la Domnul Hristos, nici la apostolii trimiși de El, vreo urmă de interes pentru tragediile grecești, pentru comediile lui Aristofan, sau pentru poeziilre de dragoste ale lui Ovidiiu.
Aceste observații pot ajuta la înțelegerea preferinței pentru o anumită literatură.
Titus Cazan - Majesty.ro
