Vineri O problemă de memorie?
Scriu aceste rânduri cu gândul că nu sunt singurul care caută un răspuns la această situație.
Se susține că uitucenia ar fi semn de îmbătrânire. Dacă este adevărat, atunci mai am de așteptat. Nu am această problemă, ci exact opusul ei. Nu uit. Scene din trecut îmi vin în minte și le retrăiesc. De unele mă bucur, dar acestea nu sunt cele mai multe. Altele mă întristează și mă umilesc. Dacă se întâmplă să le visez, mă grăbesc să mă trezesc bine, ca nu cumva să adorm din nou și visul să continue. Se întâmplă la fel și cu alții? Este normal să fie așa?
O problemă de credință? Am în minte și pe câțiva care am simțit eu că vroiau să îmi facă rău. Nu mi-a făcut niciunul și în toate cazurile era vina mea. Trebuia să mă aștept la neplăceri din partea unora. Amintirea unor asemenea momente nu mă deranjează. Dimpotrivă. Deasupra tuturor a fost “Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac care m-a călăuzit de când m-am născut și până în ziua aceasta” - (Geneza 48:15). Îmi place mult textul acesta. Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac nu este încă identificat ca fiind și Dumnezeul lui Iacov!
Ce au făcut sau au zis alții nu mă deranjează. Dar mă deranjează ce am zis sau am făcut (sau n-am făcut) eu. Acestea sunt depozitate în memoria mea. Nu le-am uitat. Când mă gândesc la vreuna din ele, întrebarea din mintea mea este: Cum am putut să zic, sau să fac aceasta?
O precizare: Nu mă îngrijorează ideea judecății sau a pedepsei. Dacă ar fi să vină, este drept să fie așa. Dumnezeu este sfânt și așa sunt judecățile Lui. Dar știu că nu va fi cazul meu. Cred în iertarea scumpă a lui Dumnezeu și așa i-am învățat și pe alții. ”Mă bucur în Domnul și sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul mântuirii mele, căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii …” (Isaia 61,10).
O problemă de exegeză?
Cum să înțeleg textul biblic: “Fac un singur lucru: Uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu în Hristos Isus“ ? (Filipeni 3,13.14).
Puțină semantică ne ajută acum. Uitare și uitucenie nu înseamnă același lucru. Pavel vrea să spună că nu se uită la trecutul lui, că îl dă la o parte. El este acum concentrat pe ținta pe care o urmărește. Ca un alergător la Jocurile Olimpice, el are în fața ochilor numai linia de sosire. Apostolul nu a uitat trecutul lui, pe care îl regretă profund. El îl amintește în apărarea lui când este judecat și scrie despre trecutul lui vinovat în epistolele sale (I Timotei 1,13-15, etc.). Dar ținta vieții veșnice și moștenirea promisă de Domnul Hristos i-au captivat atenția. Nici curiozitatea, nici regretele nu îl fac să să-și mai ocupe timpul cu trecutul lui.
Pe cei care “mor în Domnu” …”faptele lor îi urmează” (Apoc. 14,13). O măsură de amintire a faptelor lor rele trebuie să-i urmeze, de asemenea. Altfel cum ar rămâne ei recunoscători Domnului Hristos, dacă li s-ar șterge din memorie iertarea primită prin moartea pe cruce?
Mai este scris: “Iată Eu fac ceruri noi și un pămâmt nou, așa că nimeni nu-și va mai aduce aminte de lucrurile trecute și nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65,17). Alergarea credinței s-a încheiat cu câștigarea premiului. Trecutul nu mai poate fi un obstacol. Cum înțelegem uitarea celor mântuiți?
Simplu, amintirea experiențelor trecute nu mai tulbură și nu mai amărăște. Stă scris: “Îți vei aduce aminte de suferințele tale, ca de niște ape care s-au scurs”. Distanța în timp și în spațiu este enormă. Starea este atât de diferită, încât senzația copleșitoare este că riscurile luate cândva pentru a ajunge acolo nu merită nici măcar să fie amintite. Cei mântuiți nu sunt uituci. Ei nu mai au motive să se preocupe de trecutul lor.
În concluzie, faptul că unele scene din trecut nu ni s-au șters din memorie nu este o problemă, câtă vreme nu le dăm atenție. Le-am rezolvat pe fiecare, după caz. Rolul lor a rămas doar acela de a ne feri de a mai repeta niște greșeli.
Titus Cazan - Majesty.ro
