În primele patru secole ale creștinismului era generală credința că profeția din Daniel 7 se referă la Babilonia, Medo-Persia, Imperiul Macedonean și Roma. Din secolul următor, națiunile ieșite din invaziile barbare în vechiul teritoriu roman sunt socotite ca fiind cele zece coarne. Treptat papalitatea, care se conoslidează, este văzută ca fiind cornul al unsprezecelea - “cornul cel mic”. Eberhard din Salzburg arată că aceasta era o convingere stabilită în  A.D. 1240. Suntem în plin catolicism, trei sute de ani înainte de Reformațiune.  Aceeași convingere despre papalitate ca fiind “cornul cel mic” din profeție este afirmată de Wycliff, Luther, Knox și alții și devine axiomatică în lumea protestantă.

     Articolul de față încearcă să răspundă la acele aspecte ale subiectului care au apărut într-n comentariu la Editoriale. Se pot cere completări care apar necesare.

      În discuție este interpretarea profeției din Daniel 8,14 și 9,24-27  despre 2300 de seri și dimineți, până la curățirea Sfântului locaș.

     Interpretarea zilelor din profeție ca însemnând ani în realitate începe de la evreii dinainte de Domnul Hristos, care și-au dat seama că templul lor nu putea fi reconstruit în șapte săptămâni literale.   

“Ai noștri”.
Discuția se anunță interesantă.
Apartenența la un grup este determinată de factorul unificator. Acest factor poate fi rudenia, ocupația, limba maternă, afiliația politică și altele. În discuție vom lua credința religioasă.
În Faptele apostolilor găsim acest limbaj aplicat la comunitatea de credință. După interogare, Petru și Ioan s-au dus la “ai lor” (4,23) și “niciunul din ceilalți nu îndrăznea să se lipească de ei” (5,13). Alte exemple pot fi citate.
Gestul lui Iosua, care s-a dus singur spre străinul înarmat, pregătit de luptă, denotă curaj. Întrebarea pe care o pune acestuia exprimă o confuzie, care se cerea clarificată pe loc. Cine era necunoscutul, care era în picioare și trăsese sabia? Prezența și poziția lui, gata de luptă, însemna suport sau era o amenințare?

     Biserica Adventiștilor de Ziua a Șaptea nu și-a formulat niciodată un crez. A vrut să se știe că este deschisă cercetării mai departe a Cuvântului lui Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că ea nu are niște puncte de credință stabilite. Numele ei denominațional trimite la două dintre aceste credințe specifice. Însăși existența ei ca entitate diferită în lumea religioasă trebuie să aibă o justificare. Dacă sunt înlăturate aceste caracteristici, mesajul acestei biserici dispare și chemarea adresată poporului din Babilon devine un nonsens.

Sunt impresionat de apariția talentelor (mai) tinere în comunitatea noastră de credință. Muzica a avut mai de mult reprezentanți remarcabili. Cu excepția poeziei, literatura beletristică parcă își deschide bobocii acum. Artele Plastice nu au dat încă semn de viață. Nicio sculptură, nicio pictură.
Din colțul meu de lume (rotund de altfel), urmăresc o speranță în acest câmp. Studentul respectiv nu știe de aceasta.
Ca orice pictor, înainte de un portret, el face o schiță a subiectului. Se mai întâmplă că a ales să facă portretul mamei mele.

Apostolul Pavel fusese “un hulitor, un prigonitor și un batjocoritor” al creștinilor -( I Timotei 1,13).  După convertirea lui dramatică, ajunge unul din cei mai puternici misionari pe care i-a cunoscut lumea. Scriind din închisoare efesenilor care răspunseseră la lucrarea lui, apostolul pune toate rezultatele predicării Evangheliei pe seama puterii învierii Domnului Hristos. El scrie:
     “Ca să pricepeți … care este față de voi credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea tăriei puterii Lui, pe care a desfășurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morți și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești, mai pe sus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere …” - (Efeseni 1,18-22).