Părerile sunt împărțite, oricare ar fi subiectul abordat. Când este recunoscută o autoritate comună, se poate ajunge la o concluzie. La rândul ei, această concluzie devine element de bază al unei viitoare cercetări. Aceasta este schița ideală a progresului unei comunități.
Religia produce mai multe discuții și dezbateri, ca orice alt domeniu al cunoașterii. Două motive par ușor de identificat: Tema centrală a religiei este Dumnezeul nevăzut, ceea ce lasă deschisă poarta speculațiilor. Al doilea motiv este perceperea subiectivă a experiențelor vieții. De aici reiese viziunea diferită a indivizilor. Intenția este să căutăm terenul comun al dezbaterilor. În același timp, acest teren trebuie să fie și solid, verificat de realitate. Sursele de autoritate cele mai citate sunt:. Biblia, tradiția, experiența și rațiunea. O comparație între ele poate fi un ajutor “la vreme de nevoie”.
Deocamdată, procedăm prin eliminare, ca în matematică. Începem cu zone mai puțin aglomerate.

 Răul este parte din viața noastră. Totuși, când suntem sănătoși, sătui și liberi, putem să facem discuții, fie și teologice, fără referire la problema răului. Riscul este că frământarea minții noastre devine neproductivă. În timp ea  se dovedește ruptă de realitate, adică o manifestare psihică a …răului.

Alegerea temei de prezentat este un subiect de manual. Se poate lua în considerare o preocupare sau o nevoie curentă. O descoperire intelectuală recentă sau provocarea unei întrebări pertinente sunt alte surse posibile. Ascultătorii sau cititorii unor prezentări de natură religioasă apreciază în special eventualitatea inspirației “de sus”. “Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3,34).

Funcția de Judecător a Domnului Hristos este mai puțin cunoscută. Alte funcții ale Lui atrag întâi atenția omului care caută pe Dumnezeu. Totuși, relevanța acestui serviciu pe care Îl face Domnul reiese din proclamația că “a venit ceasul judecății Lui”  (Apocalipsa 14,6). Acesta este un adevăr prezent de cea mai mare importanță.
Domnul Hristos Își exercită funcția de Judecător  înainte de învierea morților. Aceasta este la judecata preadventă.În dezbatere cu iudeii necredincioși, El  prezintă autoritatea care I-a fost dată. El îi asigură pe credincioși că îi trece din moarte la viață. Apoi încheie cu concluzia. “I-a dat putere să judece întrucât este Fiu al omului...Toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia penttu viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5,27-29). Alegerea între cele două clase presupune o judecată divină prealabilă.  “Unul singur este Datătorul și Judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască și să piardă”  (Iacov 4,12).

Tema judecării locuitorilor planetei Pământ de către Dummezeu cere niște explicații. Este o judecată nedelegată, făcută de Conducătorul universului. Ceilalți participanți sunt martori și asesori, dar Cel care judecă este Dumnezeu Însuși. Aceasta arată importanța deosebită acordată acestui caz de Suveranul cerului și al pământului.  Judecata poate fi înțeleasă numai plasând pe omul care este judecat, în cadrul, în rama existenței lui.

Întrebarea apare când lovește nenorocirea. De ce a permis El așa ceva? De ce nu a intervenit să oprească așa un rău? Ea poate exprima descurajarea sau revolta. La sceptici, întrebarea: “Unde este Dumnezeu”? poate fi o încercare de justificare a necredinței. Prigonitorii au batjocorit uneori cu aceste cuvinte credința victimelor lor. Mai nou, aceeași întrebare este repetată de unii adoratori ai progreselor științei. Iuri Gagarin, cosmonautul sovietic, a zis că a fost în “cosmos” și că nu L-a găsit pe Dumnezeu.