Despre autoritatea Bibliei

Din fericire, dezbaterea despre autoritatea Bibliei în teologie nu a atins majoritatea Adventiștilor de ziua a șaptea. Pentru cei posibil “suflați” de acest curent din afară, seria aceasta a intenționat să fie un bec roșu de alarmă. Limbajul acestei încheieri poate fi calificat diferit, depinzând de orientarea cititorului. Când este vorba de viață sau moarte, un limbaj care ezită să se pronunțe nu poate fi scuzat.

La cumpărarea unei case, puțini se interesează de temelia ei. Așezarea, aspectul și distribuirea încăperilor o iau înainte. Cine construiește o casă însă, trebuie să înceapă cu temelia. Construcția teologiei fiecăruia trebuie să înceapă cu o temelie solidă. Aici poate încăpea discuția despre fundamentalism.  Fiindcă denumirea are mai mult decât un sens, nu-i vom da atenție în spațiul acesta limitat. În lumea religioasă contemporană se încearcă fundarea pe tradiție, pe experiența simțurilor, pe rațiune, sau pe o combinare dintre ele. Biserica Adventiștilor de ziua a șaptea s-a declarat în repetate ocazii alături de principiul protestant Sola Scriptura - Biblia singură. Vom considera pe scurt natura, rolul și funcția acestei surse de autoritate.

A fost un moment în care evreii ieșiți din Egipt au încheiat călătoria lor prin deșert și erau gata să intre în țara în care curgea lapte și miere.
Editorialele trecute ne-au purtat, în ultimele zece săptămâni, prin teritoriul uscat al necredinței în autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Cu părere de rău, nu îi mai așteptăm  pe cei care nu sunt hotărâți să intre pe teritoriul promis de Cel “care a făcut cerul și pământul”. “În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare și a strigat: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7,37.38). Dacă îi este sete. Cine crede.

Înainte de a prezenta Biblia ca singura autoritate în materie de credință și de practică apar necesare niște precizări.
Tema autotității surselor cunoașterii lui Dumnezeu, a omului și a lumii este o temă majoră. Instinctul religios cu care ne naștem cere un răspuns.
Editorialele acestea scurte și simple sunt doar indicatoare de direcții de cercetare. O prezentare mai completă a subiectelor abordate ar cere un alt cadru și expertiză în domeniu. La rândul ei, expertiza cere folosirea unui limbaj propriu.

Gândire autonomă.

Ideia a fost lansată de Iluminism. Rene Descartes (A.D. 1506-1650) afirmă că omul este punctul de referință în care se decide adevărul. Immanuel Kant definește Iluminismul în 1784 ca  fiind: “Hotărârea spiritului  de a-și exercita facultățile intelectuale cu totul descătușate. Iluminismul este eliberarea omului de tutela pe care și-a impus-o singur, de incapacitatea de a face uz de înțelegerea lui fără să i se dea direcții. Iluminismul este ridicarea de la imaturitatea care l-a făcut să se sprijinească pe autorități externe ca Biblia, Biserica, tradiția, etc, care să-i spună ce să gândească și ce să facă. Motto-ul Iluminismului a fost deci: “Ai curajul să folosești gândirea ta proprie”.

Observații preliminare.

În sprijinul afirmației că rațiunea omenească nu și-a câștigat dreptul la un statut de autoritate moral-spirituală, un cititor ar fi atras de două observații de bun simț.
Una ar fi lipsa unei linii raționale acceptate universal. Lumea contemporană este confruntată cu probleme serioase, care amenință chiar supraviețuirea ei. Terorismul, înarmarea-dezarmarea nucleară, dispariția unor specii naturale, degradarea mediului, epuizarea resurselor, inegalitatea teribilă, foametea și bolile sunt capete de afiș. Rațiunea umană nu are soluții de rezolvare împărtășite de toți cei care gândesc. De fapt, fără Dumnezeu, nu există o explicație serioasă a prezenței răului, nici moral, nici fizic. Criminalitatea și corupția, decăderea conceptului de familie sunt de-a dreptul alarmante.