Apostolul Pavel sfătuiește pe Timotei, tânărul său colaborator, să dea atenție “la citire” (I Timotei 4,13). Nu precizează dacă se referă la alegerea cărților sau la grija de a se cultiva prin lectură. Probabil că amândouă sunt incluse. Recomandarea este inspirată și trebuie luată în serios de oricine.

O altă producție literară ilustrează punctul în discuție. Infernul lui Dante (A.D.1265-1321). Divina Comedie, din care Infernul este prima parte, se învață că este “cea mai mare operă literară din limba italiană” și  “o capodoperă a literaturii universale”. În Infernul autorul descrie torturile și chinuirile la care sunt supuși păcătoșii condamnați (de Biserică!). Foc, smoală fierbinte, cazne impuse, poveri grele de piatră, chinuri și lacrimi fără vreo ușurare sau mângâiere vreodată. Descrierea este atât de tulburătoare (în capitolul V) că nu poate fi citită, decât cu pauze. Aceasta este expresia literară a doctrinei chinurilor veșnice cu care Biserica apostaziată îngrozea (și mai îngrozește) pe oameni. Scopul este să-i aducă la supunere necondiționată față de Biserică, singura care pretinde că iartă păcatele și dă mântuirea. Aceasta rămâne de văzut. Dar ce se vede acum este că oamenii, care cred această doctrină falsă  nu mai au nicio încredere să apeleze la un așa dumnezeu nedrept, răzbunător și de o cruzime veșnică. Unii au ajuns chiar să arunce orice credință. Și n-am amintit nimic despre doctrina păgână că sufletul omului este natural nemuritor. Citim în această lucrare, intenția marelui vrăjmaș de a face pe oameni să-L urască pe Dumnezeu. Revolta din cer este justificată și oamenii sunt, subtil, invitați să se alieze cu Satan în lupta lui contra lui Dumnezeu.

Poetul Tudor Arghezi a intrat la mânăstire când era tânăr. Acolo era cunoscut sub numele de “Diaconul Iosif”. Într-o zi  se plimba pe o aleie, citind dintr-o cărticică. Un alt călugăr care l-a întâlnit, l-a întrebat: “Ce faci, părinte?” (Diaconia este o treaptă a preoției în Biserica ortodoxă). El a răspuns: “Învăț să citesc”. Cu o privire aproape speriată, celălat l-a părăsit iuțindu-și pașii.

În Biserica Adventiștilor din România citirea producțiilor literare era descurajată. Se cita influența romanelor de dragoste asupra imaginației tinerilor. Se menționa și citatul care vorbește de transferul spiritului rău din lucrările care descriu scene de război și de cruzime. Din casele credincioșilor romanele și nuvelele erau scoase și se dădea ca exemplu arderea cărților de vrăjitorie din Efes (Fapte 19,19.20). Am cunoscut elevi și studenți care citeau pe ascuns romane și care și-au pierdut credința și au părăsit Biserica. Era doar o coincidență? Sau această literatură le alterase gustul pentru Cuvântul lui Dumnezeu? Nu cumva casele în care nu se găsea decât Biblia și scrierile Spiritului profetic aparțineau unei secțiuni “mai înguste a religiei noastre”, ca să citez pe apostolul Pavel (Faptele 26,5)?

În viața religioasă raportul dintre rațiune și credință nu este unul de alegere. Nu este una sau alta. S-a afirmat că ele ar fi complementare. S-a spus că ele seamănă cu atracția personală și cunoștința. Când cineva este atras de o altă persoană, îi caută compania. Mișcarea imediat următoare este încercarea de a ști mai mult despre acea persoană: De unde este, ce îi place să mănânce, și tot așa mai departe. Cu toată elocvența imediată a acestei comparații, mă tem că ea este insuficientă. Se poate admite că rațiunea și credința se pot susține reciproc, cel puțin până la un punct. Dar în comparația cu atracția și cunoașterea unei persoane, niciunul din cei doi factori nu are autoritate finală asupra celulalt. Ei rămân în competiție. Pe rând, fiecare poate să-și proclame autoritatea.

- Prima din două părți-

Corespondent: Sertorius.

De acord că termenul “teologie” exprimă mai exact  decât “religie” ideea din context. Am înlocuit de câteva ori acest termen din cauza unor conotații negative asociate noțiunii de  “teologie”. Această atitudine negativă provine dintr-o idee larg răspândită, conform căreia religia este mai mult o chestiune de viață și de practică. Teoria nu pare a avea multă valoare. Activitatea intelectuală este percepută de mulți ca fiind opusă credinței. O altă percepție, la fel de greșită este și aceea că interesul pentru punctele de credință, pentru “doctrine”, slăbește emoția religioasă. Se contează în acest caz pe valoarea afectivă a religiei.