Am trecut în revistă câteva obiective populare, dar evident trecătoare. Ne întoarcem acum atenția spre ce rămâne. Ne interesează ideea de stabilitate, inspirată de recentele cutremure, din Haiti și Chile.

În Epistola către Evrei, apostolul Pavel compară clătinarea muntelui Sinai, cu ocazia dării Legii, cu ceea ce Dumneu a spus că va face “încă o dată”. Atunci au fost foc, trâmbițe și cuvinte care sunau ca tunetele în urechile poporului îngrozit. Apostolul inspirat numește “făgăduință” anunțul clătinării viitoare a pământului și a cerului. El pornește de la Ideea că tot ce se poate clătina va fi clătinat. Pasajul se încheie cu îndemnul serios: “Așa dar fraților, fiindcă am primit o împărăție care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori și să aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică” (Evrei 12,15-28). Concluzia vorbește de o structură întreagă, care nu poate fi clătinată și o identifică pe aceasta cu Împărăția întemeiată de Domnul Hristos. Față de tema noastră ne interesează care sunt acele “lucruri” care nu se pot clătina. În lumea atât de instabilă în care trăim, subiectul ni se pare important.

Propoziția completă este:

”Întărește ce rămâne”  (Apocalipsa 3,2). Ideea dezvoltată în acest articol este secundară mesajului principal din text adresat Bisericii din Sardes și Bisericii creștine din timpul Reformațiunii. Totuși încurajarea de a concentra atenția asupra a ceea ce este mai durabil se găsește chiar la suprafața propoziției citate fragmentar. Interesul câștigat de unele obiective este direct proporțional cu cheltuiala următoare de timp, energie și uneori, bani. Avem o singură viață de trăit și este păcat să o risipim. Regretele de mai târziu nu mai adăugă nimic la durata vieții. Ocaziile următoare nu sunt niciodată identice cu cele care le-au precedat, Paguba investirii nechibzuite în ceea ce nu rămâne este absolută.

Războaiele din Vechiul Testament aduc în discuție caracterul lui Dumnezeu. Unii au tras concluzia că acestea descriu poruncile unui Dumnezeu aspru și grăbit să distrugă pe neascultători. Incidentul în care regele lui Israel întreabă pe proorocul Elisei dacă să-i ucidă pe prizonierii sirieni (II Împărați 6) proiectează lumină asupra unui caracter identic cu acela descris în Noul Testament. Întrebarea era: “Să-i măcelăresc, părinte?” Textul merită să fie recitit.

O problemă de memorie?

Scriu aceste rânduri cu gândul că nu sunt singurul care caută un răspuns la această situație.

Se susține că uitucenia ar fi semn de îmbătrânire. Dacă este adevărat, atunci mai am de așteptat. Nu am această problemă, ci exact opusul ei. Nu uit. Scene din trecut îmi vin în minte și le retrăiesc. De unele mă bucur, dar acestea nu sunt cele mai multe. Altele mă întristează și mă umilesc. Dacă se întâmplă să le visez, mă grăbesc să mă trezesc bine, ca nu cumva să adorm din nou și visul să continue. Se întâmplă la fel și cu alții? Este normal să fie așa?

Distrugerea finală va fi o expresie a caracterului lui Dumnezeu. Atât justiția, cât și bunătatea lui Dumnezeu sunt prezente în ea. Dumnezeu nu distruge planeta, ci o curăță.
Amestecul de bine și rău. Așa numitele realizări ale oamenilor sunt produsul unui amestec practic inseparabil de bine și rău. Egoismul, mândria, înșelăciunea, jaful și uciderile sunt parte din istoria “succeselor” omenești. Talentul este proslăvit, posesorul lui este de multe ori recompensat, iar Dumnezeu care l-a dat este ignorat și tăgăduit. Aceasta este pur și simplu nedreptate. Un număr neștiut de oameni fără voce au fost șterși de pe fața pământului de puternicii tmpului.

În atenția lui Dumnezeu.

Descoperirile lui Dumnezeu, coborârea Domnului Hristos ca Fiu al omului și experiența noastră de credință afirmă solid că planeta Pământ se află în centrul atenției lui Dumnezeu. Considerând mărimea universului, care ne lasă fără grai și nimicnicia noastră, care și ea amuțește orice pretenție, este numai normal să căutăm explicația acestui interes. Fiindcă suntem atât de mici față de El, răspunsul trebuie să fie în El, nu în noi.