Nu-ți vine factura la curent majorată cu 19%, nu faci pană de cauciuc îmbrăcat în cel mai bun costum și pe ploaie torențială, nu te mușcă nici un câine ca să alergi două zile pentru injecția antirabică, nu pierzi cheile, nu uiți fierul de călcat în priză, nu te doare măseaua scormonită de un dentist cu talent de lăcătuș mecanic, nu cheltui la super-market o sută pe chestiuțe cât să încapă într-o pungă cât palma, nu-ți trebuie acte traduse și notariate, nu mănânci aici și mori la spital, nu ți se strică frigiderul în post-garanție, nu ai laptopul virusat, nu iese fum din mașina de spălat, nu face nici un polițist muncă de convingere cu tine cum că te-ar fi văzut trecând pe galberoșu, nu vrea postul tău nici o rudă de-a șefului, la știri nu auzi de recesiune economică mai mult de șase ori pe minut, nu-ți găsești mașina zgâriată în parcarea bisericii…

Sunt nebun după zâmbet. E 100% pe gustul meu. Dacă îmi ceri să compun o poezie sau versurile unui cântec, vei găsi aproape sigur cuvântul „zâmbet”. În mintea mea, acest gest simplu exprimă enorm. Este frumuseţea interioară a oricărui chip, modalitatea impecabilă de a ieşi dintr-o situaţie încurcată, semnul aprecierii, rostirea unui mesaj codat între doi interlocutori…

Aş putea scrie mii de vorbe despre ce poate însemna un zâmbet, dar dintre toate, una singură mă obsedează: discreţia. Măsură potrivită din toate, cu inserţii ferme de pozitiv. De bine. Nu eşti trist şi îmbufnat, deci zâmbeşti, arătând că fereastra s-a deschis în aşteptarea soarelui. Nu râzi nebuneşte, indiferent la greul din jur, gata de distracţie cu orice preţ, dar zâmbeşti pentru că „ştii de glumă”.

Lansarea cărţii „Puterea de a mângâia” a Samanthei Nelson, duminica trecută, la Balta Albă, m-a făcut să-mi aduc aminte două episoade petrecute cu mai mult timp în urmă. Primul dintre ele a avut loc la o expoziţie de sănătate ţinută de biserica noastră într-un mare oraş, când o asistentă medicală care participa ca voluntară, a constat că persoana căreia încerca să-i demonstreze tehnicile masajului de relaxare, a izbucnit în plâns. La început, asistenta a fost forte nedumerită de motivul acestei descărcări emoţionale. A înţeles repede din explicaţiile vizitatoarei în cauză, că atingerea mâinilor ei îi făcea atât de bine, după lunile lungi de doliu pe care le suporta cu greu. Avusese un soţ pe care îl iubise şi care o iubea, iar lipsa mângâierii fizice ale acestuia, constituia una dintre sursele imense de durere. Când cineva o atinsese cu bunăvoinţă mângâietoare şi dorinţă de bine, nu-şi mai putea stăpâni trăirile sufleteşti. Iată un exemplu strălucit al puterii de a mângâia şi de a vindeca cu care suntem înzestraţi şi de care suntem responsabili.

Lumea din care vine a disparut de un timp considerabil.  A ramas el si inca vrea alti citiva pe care timpul i-a crutat . Generatia lui s-a dus demult, prieteni, cunoscuti, sotie, nici postasul nu mai e acelasi.

Nu a avut o viata cu nimic mai speciala decit multi altii, nu a pretins vreun rang sau titlu, nu a afisat dorinte sau discursuri, nici nu si-a arogat vreun statut de  crestin cu drapel. Cindva l-am rugat sa-mi povesteasca viata lui. Printre altele, a facut parte din garda personala a lui N.Iorga . Si-l aminteste cu placere si cu admiratie pe omul care pina si pe un simplu jandarm ca el il saluta scotindu-si palaria. Ii placeau piesele de teatru in aer liber organizate de “ dom’profesor”.