Mai mult ca sigur ai spus măcar o dată adevărul. Cum te-ai simţit? Eliberat? Liniştit? Confortabil?
Din păcate, spunerea adevărului nu este liniştitoare mereu; a spune adevărul nu e întotdeauna confortabil.
Judecătorul  Mântuitorului lumii  întreabă aproape retoric:  ce este adevărul?

Dacă în Vechiul Testament problema iadului pare să nu fie adresată în detaliu, şi, exceptând pasajele controversate din Isaia 66 şi Daniel 12, Scriptura pare să ofere doar o tăcere misterioasă, atunci când ne aplecăm asupra Noului Testament, suntem confruntaţi cu o problemă total opusă, şi anume, un adevărat potop de versete în care iadul este afirmat şi mai apoi descris, oferind o întreagă pleiadă de imagini dintre cele mai teribile.

Stiu ca o sa ma certi daca iti spun ce am facut azi la scoala, dar  mi-ai spus ca daca recunosc, nu te superi...incepe fata mea ezitanta, cu o figura luuunga.
Nu, nu te cert, dar ce s-a intimplat ?
Ii ascult" spovedania ", dupa care incep sa dizertez pe tema " de ce nu asa ", cu avantaje si dezavantaje, cu urmari, scenarii, si pe masura ce ii arat tot mai convinsa unde a gresit si ce ar fi trebuit sa faca in conformitate cu ce " e corect ", ridic tonul dintr-un gest reflex ca asa intelege mai bine ce important e sa nu mai faca greseala respectiva.

Scopul final al teologiei sistematice este crearea unei imagini de ansamblu coerenete a lui Dumnezeu, prin delinierea unui set the atribute care să reprezinte parametrii interacţiunii dintre Dumnezeu şi creaturile sale. Cu alte cuvinte, în mod absolut Dumnezeu nu poate fi cunoscut – dar în ceea ce priveşte felul în care El se raportează la creaturile sale, Biblia face suficiente afirmaţii care pot fi puse cap la cap într-un sistem de afirmaţii necontradictorii, numite doctrine sau dogme.  Sau cel puţin aceasta este speranţa teologilor...

Îmi place o ilustraţie folosită de Alex. Ştefănescu în cartea sa Dialog în bibliotecă. Să ne imaginăm că suntem într-o sală de spectacole. Lumina pe scenă e aprinsă. Intră primul actor care anunţă cu o voce gravă: “A luat foc clădirea!”. Prima reacţie va fi, bineînţeles, de panică, dar în scurt timp ne vom da seama că ni se  propune un joc şi vom aştepta liniştiţi urmarea. Al doilea actor nu-şi mai poate permite să se folosească de acelaşi anunţ,  se vede nevoit să inventeze altceva: “Flăcările se înalţă până la cer! Nu mai avem nicio scăpare!” Al treilea actor îşi dă ochii peste cap agitându-se exagerat. Al patrulea actor încearcă să şteargă din mintea noastră  toate soluţiile anterioare, apare în scenă cu hainele în flăcări şi cu faţa murdară de funingine, imagine vie a catastrofei. Al cincilea e scufundat în muţenie. La al şaselea actor  se crează un sentiment de saturaţie.