Doi eroi. Doi băieţi născuţi pentru că părinţii lor şi i-au dorit şi erau credincioşi. Amândoi promişi lui Dumnezeu înainte de a se naşte. Unul  se numeşte Sam, celălalt Sam.
Cel puţin aşa presupunem că îi strigau prietenii lor dacă nu chiar şi părinţii.

-Buna !
-Cum adica, "buna", nu vezi ca azi sint depresiv, imi ignori sentimentele ?
-Te-am salutat doar.
-Normal, ca te intereseaza doar formalitatile, in loc sa-ti pese de mine...
-Am vrut sa fiu politicos.
-Inseamna ca nu esti sincer si nici nu intelegi ce am vrut sa spun, eu iti vorbeam de cu totul altceva. Cu tine nu se poate dialoga.
-Omule, dar n-am apucat sa zic mai nimic, te-ai suparat fara motiv.

Spre sfârşitul mileniului trecut, teologii evanghelici din SUA şi Anglia au avut de făcut faţă unei controverse având în centru un subiect pe care toţi îl considerau îngropat sub o unanimitate de opinie clădită vreme de secole, şi anume problema duratei raiului.

Tradiţional, printre cei mai mulţi creştini, iadul este locul în care creaturile care vor refuza harul divin îşi vor petrece eternitatea, despărţiţi de Dumnezeu, având parte de suferinţe de natură fizică/psihică.  Aceste două elemente: (1) suferinţa nepocăiţilor şi (2) durata nelimitată a suferinţei lor, erau considerate ca fiind stabilite biblic, pe temeiul unei serii întregi  de pasaje din Noul Testament, în principal din Evanghelii şi cartea Apocalipsei.  Pe scurt: iadul va fi veşnic şi nu va fi o vacanţă la mare... În opinia teologilor, tot ceea ce ai fi avut de făcut era să te gândeşti la Auschwitz şi apoi să-l extrapolezi în contextul eternităţii: foc şi pucioasă şi urletele nefericiţilor, secundă după secundă, ceas după ceas, an după an, şi mileniu după mileniu...

Astăzi am trecut pe lângă o florărie. Vânzătoarea adusese câteva flori cu  un miros de mort. M-am revoltat, aşa cum îmi spunea cineva ieri, data viitoare voi cumpăra altceva în loc de flori! Din puţin respect voi pune masa pentru invitaţi. Uleiul din candelă e pe terminate, nimeni nu s-ar deranja la ora asta târzie să-mi dea cu împrumut. Principalul motiv pentru care ocup scaunul destinat bătrânilor din maşină este… să-mi fac mie loc. Aici e vorba de politeţe. Să vă spun cum procedez. Încă din staţie aştept. Altceva mai bun nu am de făcut, decât să aştept. Mai sunt oameni care merg. În ce direcţie o vor lua, dacă nu merg cu acelaş mijloc de transport? Mă grăbesc să trag concluziile, ca de fiecare dată. Sunt mereu în  stare de alertă când văd că nimeni nu vorbeşte coerent. Ca o fantasmă văd autobuzul care mă va duce acasă. Îl salut din priviri atunci când ajunge în dreptul meu. Aştept să coboare călătorii, acelaş lucru mi se va face şi mie, dar oare voi cobori unde trebuie? Să nu ne grăbim din nou cu sugesti. S-au închis uşile, mă văd înăuntru, ce uşurare. După mine potopul!

Ideea că se poate conta pe cursul proceselor din natură este deja de mai multă vreme compromisă. Nu se poate anticipa cu siguranță devenirea unei structuri și invers, nu se poate judeca de la efect la cauză pentru identificarea unor stări dinainte. William G. Pollard, om de știință proeminent, Directorul Institutului de Studii Nucleare Oak Bridge, a publicat în 1958 cartea Întâmplare și Providență. În aceastră carte el arată cum progresele în Fizica teoretică au făcut țăndări conceptul rigid al devenirii. Descoperirile în Fizica atomică au înlocuit legile care exprimau cauzalitatea în natură cu legi care exprimă probabilitatea.