Majesty

Cele 39 de pasaje din Noul Testament considerate clar didactice în ceea ce priveşte problema duratei iadului sunt obiectul unei dezbateri foarte aprinse între teologi şi studenţii Scripturii. 
Pe de o parte, prioritatea lor asupra celorlalte pasaje (figurative, obscure) este dezbătută din punct de vedere hermeneutic.  De cealaltă parte, interpretarea lor strict exegetică ridică probleme de natură lingvistică.
Cele mai multe din aceste pasaje folosesc verbul apollumi (a distruge) şi substantivul derivat apoleia (distrugere, ruină) pentru a descrie pedeapsă veşnică a celor nemântuiţi. În limba română, apollumi este tradus prin „a pieri,” „a te prăpădi,” sau simplu „a muri.”  Aceste pasaje numără câteva dintre cele mai celebre ziceri cu privire la soarta nemântuiţilor, provenite atât din Evanghelii cât şi din episotolele lui Pavel (vezi Luca 13:3-5; Ioan 3:16; 10:28, Romani 9:22; Evrei 10:39, etc.)
De remarcat este faptul că, în nici unul dintre aceste pasaje eternitatea răsplatei nu este pusă în paralel cu eternitatea unei suferinţe a pedepsei; dimpotrivă toate aceste pasaje  pun în contrast viaţa veşnică a mântuiţilor cu pierirea nelegiuţilor.  Etimologic vorbind, cuvintele greceşti apollumi şi apoleia nu conţin nici un fel de sugestie a unei suferinţe agonizante care să dureze o veşnicie, ci, din contră, cea a unei distrugeri finale şi irevocabile.  John Stott este îndreptăţit să se întrebe de ce Noul Testament foloseşte ideea de distrugere pentru a descrie soarta nemântuiţilor, dacă cei care sunt distruşi... nu sunt în fapt distruşi...?  Sau, în limba română: dacă cei care sunt sortiţi pieirii, la urma urmei... nu pier cu adevărat?  De ce această confuzie?  Nu este mai natural, conform cu sensul etimologic clar al acestor termeni, să consideri pieirea nemântuiţilor ca fiind un eveniment singular şi iremediabil?  
Tradiţionaliştii răspund acestor obiecţiuni prin a considera conceptul „pieririi” ca fiind în sine însăşi o metaforă care necesită să fie interpretată în lumina celorlalte pasaje metaforice din Noul Testament.  Cu alte cuvinte, hai să citim mai întâi parabolele lui Isus şi pasajele apocaliptice ale lui Ioan, pentru a putea înţelege ce fel de pierire este descrisă în restul celorlalte 39 de pasaje care sunt clar didactice şi nu folosesc  nici un fel de limbaj figurativ.  
Aşa cum toţi anihilaţioniştii au remarcat, este o paradigmă hermeneutică inversată, care nu face nimic altceva decât să pună... carul înaintea boilor, într-un efort disperat de a salva o doctrină care are un singur mare avantaj – a fost predicată şi re-predicată în bisericile creştine de-a lungul a 2.000 de ani fără ca cineva să-i critice fundamentele Biblice şi relevanţa teologică.