Alternativă la durata iadului pe care John Stott, Edward Fudge, Clark Pinnock şi ceilalţi teologi revizionişti evanghelici au propus-o în ultimii douăzeci de ani ai mileniului trecut se bazează pe ideea că suferinţa nemântuiţilor nu va dura o veşnicie, ci, în cele din urmă, va avea un sfârşit; ea nu va fi extinsă la infinit, ci se va consuma într-un punct terminus. Iadul va culmina cu distrugerea completă şi irevocabilă a acestor nefericite creaturi, de aici şi eticheta teologică de anihilaţionism.
Cu alte cuvinte, dacă mântuiţii vor avea parte de o viaţă veşnică în compania lui Dumnezeu, cei nemântuiţi vor deveni cenuţă... şi astfel vor fi sortiţi unei soarte de ne-existenţă veşnică.
Sub impactul acestui grup de reformatori o serie întreagă de grupuri evanghelice de marcă, şi-au revizuit declaraţiile doctrinare spre a legitima anihilaţionismul ca o variantă dogmatică. Astfel, Seminarul Teologic Fuller (1972), Consultaţia pentru Afirmaţie Evanghelică (1989), Comisia pentru Unitate şi Adevăr Printre Evanghelici (2000, Anglia) pentru a da doar câteva exemple, au oferit în declaraţia finală posibilitatea ca „cei nemântuiţi să fie separaţi veşnic de Dumnezeu” eliminând varianta tradiţională în care „suferinţa veşnică” era parte din exprimare. Deşi mulţi teologi subliniau faptul că dezbaterea în ce priveşte durata iadului ar trebui privită ca secundară, fără să ameninţe unitatea doctrinară a Evanghelicilor, dintr-o dată voci a zeci de apologeţi neoprotestanţi s-au făcut auzite într-un viguros cor de alarmişti, iar cuvinte ca „trădători” şi „eretici” au început să fie aruncate de la amvoanele şi catedrele tradiţionaliştilor...
Imediat, de parte cealaltă a baricadei, o serie de teologi de marcă şi-au declarat pe faţă opoziţia la anihilaţionism, precum şi hotărârea de a apăra iadul veşnic cu orice preţ. Nume de rezonanţă în teologia evanghelică ca şi Donald D. Carson, Millard J. Erickson, Kenneth S. Kantzer, Leon Morris, James I. Parker, J. P. Moreland şi alţii, au început o adevărată campanie de re-lansare a viziunii tradiţionaliste în forma ei cea mai puristă, „flăcări şi pucioasă,” şi de denunţare a variantei anihilaţioniste ca fiind nimic altceva decat o variantă contemporană a unei erezii antice...
Astfel, în ultima decadă a mileniului trecut, sute de articole şi mai bine de treizeci de cărţi au fost scrise atât în SUA cât şi în Anglia, dezbătând punct cu punct fiecare principiu de interpretare, fiecare text biblic, fiecare argument teologic folosit de ambele tabere, cu toţii încercând să cronometreze la milisecundă durata suferinţei finale...
Provocarea a fost lansată şi nu mai era cale de întoarcere. În cuvintele lui John Stott:
„Ca un evanghelic convins, întrebarea mea principală trebuie să fie nu ceea ce inima îmi spune ci ceea ce cuvântul lui Dumnezeu spune? Şi pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie să trecem în revista materialul biblic în mod proaspăt, şi să ne deschidem mintea (nu doar inima) la posibilitatea că Scriptura ne îndrumă în direcţia anihilaţionismului, şi că suferinţa veşnică conştientă nu este nimic decât o tradiţie care trebuie supusă autorităţii finale a Scripturii...”
Şi astfel lupta a început în tranşeele înterpretării biblice, şi tunurile grele ale exegezei şi hermeneuticii s-au făcut auzite încă o dată în seminarele teologice evanghelice de ambele părţi ale Atlanticului...
Cezar Luchian - Majesty.ro
