Spre sfârşitul mileniului trecut, teologii evanghelici din SUA şi Anglia au avut de făcut faţă unei controverse având în centru un subiect pe care toţi îl considerau îngropat sub o unanimitate de opinie clădită vreme de secole, şi anume problema duratei raiului.

Tradiţional, printre cei mai mulţi creştini, iadul este locul în care creaturile care vor refuza harul divin îşi vor petrece eternitatea, despărţiţi de Dumnezeu, având parte de suferinţe de natură fizică/psihică.  Aceste două elemente: (1) suferinţa nepocăiţilor şi (2) durata nelimitată a suferinţei lor, erau considerate ca fiind stabilite biblic, pe temeiul unei serii întregi  de pasaje din Noul Testament, în principal din Evanghelii şi cartea Apocalipsei.  Pe scurt: iadul va fi veşnic şi nu va fi o vacanţă la mare... În opinia teologilor, tot ceea ce ai fi avut de făcut era să te gândeşti la Auschwitz şi apoi să-l extrapolezi în contextul eternităţii: foc şi pucioasă şi urletele nefericiţilor, secundă după secundă, ceas după ceas, an după an, şi mileniu după mileniu...