Joi Da, bun este Dumnezeu cu angajații Săi,
Cu cei de profesie ”cu inima curată”…
Totuși era să plec în concediu medical
Ba chiar mă gândeam să-mi dau demisia,
Pentru că mă uitam cu invidie
La cei care lucrau pe cont propriu
Și vedeam ce bine câștigă…
Parafrazarea Psalmului 73, al lui Asaf… rivalul lui David în ceea ce privește frumusețea și profunzimea compozițiilor. Și ceea ce îl făcea apreciat atunci este unul și același motiv pentru care au fost apreciați poeții, scriitorii și muzicienii tuturor vremurilor: capacitatea de a exprima într-un mod specific și profund lucruri care frământă pe mulți, chiar dacă nu toți reușesc să le pună în cuvinte nemuritoare sau șlagăre mondiale…
Au trecut trei mii de ani de când Asaf a compus iar Psalmul 73 rămâne actual ca fond și formă, rămâne adevărat ca discurs interogativ și rămâne de necontestat ca rezolvare teleologică. Întrebarea lui Asaf nu este una retorică ci un strigăt disperat după lumină: de ce totul este pe dos? Din ce cauză celor care habar nu au de Dumnezeu le merge bine, le prosperă afacerile și li se înmulțesc avuțiile, în timp ce oamenii care se străduiesc să trăiască în neprihănire sunt oprimați, suferă, au parte numai de necazuri?
În cazul particular al Psalmului 73 întrebarea nu se cantonează în jurul eternei probleme a răului (de ce există rău și suferință într-o lume creată de un Dumnezeu perfect – scuzați exprimarea tautologică) deși este o întrebare cheie care frământă mintea umană dinainte de Iov. Aici dilema este următoarea:
- de ce ”plata” nu este echitabilă?
- de ce unii ”câștigă” mai bine decât alții?
- de ce – acceptând filozofic existența răului și suferinței în lumea noastră – ”statele de plată” încurcă numele, cei răi au parte de bine și cei buni au parte de rău?
- de ce oamenii care Îi slujesc lui Dumnezeu sunt atât de ”prost plătiți”, în timp ce aceia care Îl ignoră sau chiar Îl sfidează și care în limbajul lui Isaia ”își văd de drumul lor”, sunt recompensați cu ”mult mai mult decât le-ar dori inima”? (Ps 73:7)
Asaf începe potopul ”de ce-urilor” lui cu o lozincă festivistă, cu o mantră preluată din panoplia oficială a Templului. ”Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată”… După care fi trebuit să urmeze și alte formule psaltirice ”pre versuri tocmite” sunând doctrinar-ortodox și politic-corect: Domnul e bun, Domnul apreciază ”angajații” Săi, le dă salarii bune, prime și beneficii, le plătește concediile și asigurările medicale, ah ce bine este să fii salariatul Lui! Plus Aminul final.
Dar Asaf se oprește. Își dă seama că sună fals și într-o deschidere pasională dă drumul unei tirade ținută de multă vreme în frâu. De ce, de ce, de ce?... Și întreabă și vorbește cu foc, folosește metafore arzătoare, epitete incendiare… Și Asaf nu găsește nici un răspuns satisfăcător de ce-urilor lui. După cum nici eu nu am găsit un răspuns direct și imediat ”de ce-ului” meu. De ce băiatul meu s-a îmbolnăvit de leucemie și a murit după doi ani de suferință în timp ce copiii bețivului Necula, de la etajul trei, trăiesc bine-mersi, sunt sănătoși tun, deși au ajuns niște infractori cum era de prevăzut?... De ce colegul meu de școală primară Gicu, repetentul, are bani de-i întoarce cu lopata de pe urma barului și mișculațiilor lumii interlope a orașului, iar Marin, vecinul lui, băiat credincios, moare de foame pentru că este bolnav și nu poate plăti datoria la bancă?
Psalmul acesta este scris pentru disperații care întreabă aceașși întrebare de o sută de ori pe zi: de ce? Și nu oferă satisfăcător niciun răspuns general. Doar prilejul reafirmării credinței personale: Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu…
Ovidiu Radulescu - Majesty.ro
written by rosu ciprian, 25 ianuarie, 2009
-
- +3
-
-
