Ca să nu spun ”îmbătrânim”, care ar suna fatalist și deprimant, folosesc un eufemism: ne maturizăm constant. Repede-repejor, progresiv-în-sens-regresiv, inexorabil-inexonerabil. Dar amintirile și imaginile înmagazinate în memorie rămân încremenite la aceeași vârstă a ultimului contact. Sau la o vârstă aproximativă a unui prezent continuu într-un trecut etern. Cei de departe rămân pentru noi - și noi pentru ei - la aceeași vârstă, indiferent dacă au trecut cinci ani sau cincizeci de ani...

Anul trecut am vizitat România - locurile de care sunt legat și oamenii de care îmi este așa de dor. L-am întâlnit și pe Codruț. Nu ne mai văzusem de zece ani. M-am apropiat să-l salut și el m-a executat imediat.

A coborât din metrou la „L’Enfant Plaza”, în inima Washingtonului. S-a așezat între automatele pentru bilete, rezemându-se de peretele cenușiu. Și-a scos vioara și a pus cutia jos pe ciment, cu ceva mărunțiș drept ”semințe” plantate strategic pentru a fi înmulțite de trecători. Blugi pungăliți, tricou lălâi și șapcă indicând că posesorul era suporterul echipei locale de baschet, Washington Nationals - nu se deosebea cu nimic de alți tineri ce-și făceau stagiul pe la universitățile capitalei americane.

Era opt fără zece, vineri dimineața iar aglomerația părea propice cântărețului ambulant. Acustica de asemenea, neobișnuit de bună.. Circa o mie de oameni au trecut pe lângă el în următoarea jumătate de oră, timp în care violonistul a cântat muzică de Bach, Mozart și Paganini. Trecătorii erau mai toți din aceeași categorie: angajați guvernamentali care se duceau către birou. Consultanți, experți în diferite domenii, analiști politici, contabili, într-un cuvânt funcționari. Oameni cu pregătire medie și superioară, bărbați și femei cu pretenții estetice, judecând profesionalismul proiectat de costumele impecabile, parfumurile discrete și pantofii fără cusur care punctau involuntar ritmul Ariilor de Bach.

La Conferința de pace de la Paris din 1919, alături de oamenii de stat ai epocii, Clemenceau, Lloyd George, presedintele american Woodrow Wilson, Al. Vaida Voievod ca reprezentat al României (nu chiar în prim plan), a fost prezent și "Lawrence of Arabia". În filmul cu același nume, Laurențiu este interpretat de Peter O’Toole – un cruciat de data asta de partea arabă, care s-a bătut singur cu Imperiile vremii. El este cel care a condus revolta arabilor împotriva dominației Otomane pe câmpul de luptă și a susținut un stat Arab independent, în sălile unde se trasau noile hotare...

Delegația arabă era compusă din șefii triburilor arabe semi-nomade (înainte de OPEC și era petrolului), oameni cu un orizont extrem de limitat: nisip, cămile și cai. Iată-i acum la Paris, căscând gura la minunățiile întâlnite la fiecare pas: trasuri fără cai, voci transmise prin sârmă, muzică la pâlnie, globuri luminând noaptea, mai ceva decât în poveștile din  ”O mie și Una de Nopți”

A început să ni se facă frică... Visăm copii cu burţile lipite de şira spinării, cipuri implantate sub piele, cozi la orez, cantine sociale. Ziua de mâine e îmbrăcată în culori tot mai negre. Citisem undeva că Frans Hals e singurul pictor ce-a reuşit să realizeze 48 nuanţe de negru. Noi ni le-am însuşit pe toate.

Panica s-a instaurat ceva mai liniştită și peste români după ce a zguduit frăţietatea din America. Eram într-o biserică şi la timpul de rugăciune am primit un bilet de peste ocean cu dorinţa de-a ne ruga pentru sora Viorica ca să-şi poată vinde cele 8 case pe care le-a construit cu bani din bancă şi pe care acum nu i le mai cumpără nimeni. Nu ştiu dacă le-a vândut pentru că rugăciunea mi s-a părut destul de moale şi neconcludentă.

Dă-mi și mie niște predici, mi-a zis el, așa, cam cu jumătate de gură. Se pregătea să plece și moșmondea la bagaje.
- Poftim? Mi s-a părut că nu am înțeles ce-a spus.
- Predici. Mi-ar trebui niște predici. 
- A, da, cum să nu: ”Pocăiți-vă și credeți în...” - am început eu să declam cam cum mi-l imaginez pe Ioan Botezătorul predicând la Iordan.
- Hei, nu așa, nu glumesc, am nevoie de predici de-ale tale. Îmi place cum scrii - a început el să schimbe tactica, periindu-mă. Hai că nu le mai dau la nimeni - mă asigură el. Inutil, deoarece oricum nu cred că-și dezvăluia aşa cu una cu două izvoarele pământești într-ale inspirației celeşti.
- De care predici?
- Păi cred că le păstrezi, nu-i așa? Și se uită pe furiș să vadă cum reacționez... Măcar una-două acolo, să nu mai stau să caut când m-oi întoarce acasă. N-am nici timp și nu știu nici dacă mai am ore de Internet la ăia cu cablu’... ca să caut.