Cel mai uşor lucru din lume este să renunţi. Îţi ia o secundă să nu mai mănânci sănătos după ce ai reuşit să ajungi la greutatea ideală, o secundă să alegi o dună lină în locul muntelui pe care ai fi vrut să-l traversezi, o secundă ca să te opreşti pe un drum care îţi pare prea lung deşi destinaţia, tu nu ştii, e chiar după colţ.
Aruncăm la gunoi ocazie după ocazie, doar pentru că am căzut pe cale sau pentru că ne-a ajuns în minte şi în inimă mesajul că nu putem. Secundă după secundă, o dată ce înveţi să renunţi, acesta îţi devine obicei.
Şi mă întreb cum ar fi fost istoria potopului dacă Noe s-ar fi oprit din construirea arcei atunci când contemporanii au început să-l batjocorească? Unde ar fi ajuns Iosif dacă ar fi rămas plin de deznădejde în temniţa egipteană în care ajunsese fără vină? Şi oare cât de diferită ar fi fost istoria poporului evreu dacă Miriam, sora lui Moise, nu l-ar fi aşezat într-un coşuleţ ca să-i cruţe viaţa?
Perseverenţa – căci despre ea vă scriu astăzi - este o poveste despre stabilitate, structură, maturitate şi curaj. Dacă te ţii cu toată puterea de ceva, poţi reaprinde oricând scânteia după care să te călăuzeşti iar şi iar. Perseveranţa este actul de a construi chiar dacă vântul sau valurile îţi spulberă totul. Perseverenţa este acţiunea deliberată de a face ceva, a reface, a face din nou dacă e nevoie de 2, 5, 100 de ori până iese mai bine pentru ca, la final, să iei totul de la 0.
Îmi amintesc despre o ilustraţie citită demult despre un om care voia să planteze un bambus. Omul acesta a pregătit pământul, a plantat o sămânţă mică de bambus, a udat-o şi a fertilizat-o aşa cum se cuvinte, zi de zi, timp de un an. În afară de un muguraş, nu a ieşit nimic. Al doilea an, omul a continuat să ude şi să fertilizeze vlăstarul şi spre surprinderea san u apăruse nimic mai mult decât în cel dintâi an. S-a uitat la plantă din toate părţile, sperând să vadă vreo frunzuliţă pe altă parte, dar nimic nimic. Al treilea, al patrulea an, deşi toate celelalte plante din grădină se făcuseră mari şi verzi, cu florile pline de nectar, bambusul era tot un vlăstar. Ce descurajare! Atâta apă, atâta muncă, atâta dragoste şi răsplata? Nimic nu se schimbase. Omul îşi încleştă pumnii de frustrare şi decise să renunţe. Lăsă jos stropitoarea şi plecă de lângă bambus. Undeva la începutul anului al cincilea, planta a început să crească. Şi a crescut câte un metru pe zi în următoarele săptămâni, ajungând până la 27 de metri!
Viaţa este asemenea acestui bambus – câteodată dezamăgitoare. Pare că facem lucrurile aşa cum trebuie şi totuşi nimic nu se schimbă. Facem pregătirile potrivite şi nu apare niciun rezultat. Dar în timpul lungilor ani care trec fără rezultate vizibile, bambusul dezvoltă nişte rădăcini mature, lungi care să-i susţină creşterea bruscă.
Cum ar fi fost dacă Dumnezeu ar fi renunţat la grădina mea la fel de repede pe cât o fac eu? Ce s-ar fi ales de mine dacă El nu ar fi avut răbdarea ca să-mi crească rădăcinile suficient de lungi pentru a rezista nu doar azi, ci şi mâine? Sau cum ar fi fost dacă eu nu aveam răbdare să-mi crească acele rădăcini, deşi la început aş fi un vlăstar pitic? Pentru cei care continuă să facă lucrurile aşa cum trebuie şi nu se descurajează, pentru cei care sunt perseverenţi, răsplata va veni. Pentru că “Domnul este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător si bogat în bunătate.” (Ps. 103,8)
