Mă găsesc uneori implicată în proiecte multe, colorate şi zgomotoase şi pentru că iubesc oamenii atât de mult, îmi este imposibil să nu fac cunoştinţă cu 2-3 persoane noi de fiecare dată. Şi pentru că eu sunt departe de perfecţiune, este inevitabil că mă întâlnesc cu oameni cu care mă înţeleg şi mai bine şi mai puţin bine. Nu doar o dată am trăit o frustrare enormă în interacţiunile cu alţi membri ai unei comunităţi, având senzaţia că unii fac anumite lucruri special pentru a mă enerva. Şi probabil că şi vouă vi se întâmplă să vă simţiţi aşa în preajma unor persoane. Vă puteţi imagina cum mă întâlneam şi a doua, şi a treia, şi a zecea zi cu aceeaşi persoană şi ce stare total nepotrivită pentru colaborare. Dar indiferent de starea mea sau a altuia, treaba trebuia făcută.
Întâmplarea a făcut ca a doua zi să nu mai am nicio problemă cu respectiva persoană...şi probabil că vă întrebaţi ce s-a întâmplat. Am reflectat un pic pentru a înţelege mai exact ce anume mă deranja la situaţie sau la persoană. Astfel că atunci când am început să întorc situaţia pe toate părţile, existau numai câteva scenarii. Aş fi putut – desigur – să am o confruntare care să pună pe tapet toate acele aspecte care îmi provocau discomfort sau aş fi putut alege să-mi schimb poziţia şi să schimb perspectiva asupra lucrurilor.
Mi-am luat timp – întotdeauna discuţiile cu tine însuţi durează ceva mai mult – pentru a înţelege pe deplin totul. Perspespectiva aceea diferită nu era decât ceva semnificativ, demn de luat în seamă şi nicidecum NU avea legătură cu celălalt.
Niciodată nu este vorba despre ei, despre el sau ea. Mai mult ca sigur, perspectiva aceasta are legătură cu MINE! Dacă celălalt nu se poartă agresiv, imoral, neetic sau ilegal, atunci orice alt comportament este determinat de ce naşte în tine. Mai exact, te aştepţi să fii tratat într-un anume fel care nu corespunde cu realitatea. Cuvintele, acţiunile, privirile se lovesc de o credinţă pe care o porţi cu tine, şi anume că tu trebuie să fii tratat „altfel”, că tu „meriţi” mai mult. În realitate, Iisus Hristos care a meritat totul a primit doar batjocură, a fost renegat de cei la care venise şi ucis în cel mai ruşinos mod cu putinţă, pe un lemn, între 2 tâlhari.
Acum stau şi mă întreb: cine sunt eu să arăt cu degetul? Cine sunt eu să arăt spre altul şi să văd greşeli în el, în loc să privesc spre mine şi să mă văd „ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”? Data viitoare când întâlnesc acea persoană „enervantă” în autobuz, la biserică, la serviciu sau la şcoală, voi mai arăta cu degetul la el? Sper că nu. Pentru că celelalte 4 degete sunt îndreptate spre mine.
