Joi E foarte probabil că eu şi cu cei de-o vârstă cu mine am fost (şi rămânem) mai naivi decât cei care s-au născut după noi. Spre exemplu, „doamna învăţătoare” mi-a fost o mamă mai mică. (Nu cred că mai este cazul elevilor de astăzi) A rămas în imaginile amintirilor mele cu parfumul unei icoane vechi, având chipul înconjurat de o aură. Părul ei creţ, bogat, statura înaltă (aşa mi se părea atunci), mâinile moi, glasul hotărât, toate le ştiu pe de rost şi le păstrez în adânc.
Am ajuns acum ceva vreme în clasa în care am stat primii patru ani de şcoală. Şocat de cât de mică mi s-a părut, dar şi cuprins de dor de tot ce a însemnat acea vreme în viaţa mea, mi-am făcut încet drum către doamna învăţătoare. Într-o seară, am apărut în faţa uşii sale. Nu a ştiut cine sunt, dar de îndată ce a auzit numele, întrebările despre mama, tata şi sora au început să curgă cu precizia unei memorii fantastice.
Am admirat-o. Cam asta este tot ce am făcut. Nu mai era aşa cum o încuiasem eu, în adânc. Timpul îşi făcuse mendrele…Era uşor mai bătrână, mai mult albă, mai nesigură, cu un glas puţin mai stins. Îmi părea rău după icoană, dar ştiam că era timpul să mergem mai departe. Dincolo de imaginea mea idilică, trebuie să se aşeze o alta, reală, iar visele merită stricate de drag. Era bine că am venit la ea să o ascult, deşi primisem în locul doamnei învăţătoare femeia caldă, în vârstă, care se repeta. Acum avea ea nevoie să se bucure, să-şi vadă copiii pentru care muncise aşezaţi în icoane abia întrezărite atunci: Irina e plecată din ţară, Bogdan e în America, Sorin e peste drum de mine, tu eşti bine, căsătorit. Oameni la locul lor, cinstiţi, împliniţi. Împlinirea noastră era hrană pentru sufletul ei obosit, puterea de a merge mai departe primind acum răsplata pentru ceea ce ne-a dat cândva, demult, cu dragoste.
E bine că avem frânturi de lume neatinse de nimeni. Ne imaginăm prin ele paradisul, ideal. Să nu lăsăm, însă, lumea fără dragoste de dragul visurilor. Copiii fără culoare de dragul curăţeniei. Oamenii fără ajutor de dragul imaginii. Biserici plictisite, pentru că noi nu ştim altceva decât să ne indignăm de distanţa faţă de ideal. Rugăciuni nerostite, iertare ne-cerută, pentru că nu se mai poate face aşa cum era niciodată. Religii îngheţate pentru un tipar a cărui logică n-o mai ştie nimeni.
Visul este un puzzle din mii de piese inteligente. Ai curaj să îl demontezi şi să îl începi din nou! Singurul risc este ca data viitoare să fie altfel, dar orice altfel e frumos în felul lui.
Visul este luna…când eşti copil, ai curaj să o desenezi. Când eşti mare, poate vei păşi pe ea!
Cosmin Vlahopol -Majesty.ro
E bine sa poti evada din griul acestei lumi intr-o altfel de poveste...