Joi Nu îmi asum adesea responsabilitatea de a-mi baza o argumentaţia pe ideile unui film, dar acum…
Benjamin se naşte bătrân fizic şi copil în ale minţii. Pe măsură ce înaintează în vârstă, corpul său se regenerează, devenind din ce în ce mai tânăr, mintea însă urmând procesul normal de maturizare, aşa încât spre sfârşitul vieţii sale se întoarce fizic la copilărie, totodată plin de înţelepciune. Pentru mine, filmul înseamnă două idei („nimic nu dăinuie” şi „trebuie să te ridici şi să o iei de la capăt”) şi o dureroasă poveste de dragoste care, din cauza timpului calculat diferit, poate avea loc deplin doar prin întâlnirea la mijloc (când şi el, şi ea erau maturi, ambii cam de aceeaşi vârstă, ea normală spre îmbătrânire, el ciudat spre adolescenţă).
„Nimic nu dăinuie”, poate „vanitas vanitatum” din Ecleseiastul lui Solomon - totul este deşertăciune a deşertăciunilor. Chiar şi atunci când viaţa merge invers, de la bătrâneţe spre copilărie, vei şti că nimic nu dăinuie, că vine un moment al sfârşitului pentru orice, chiar şi pentru însăşi viaţa ta care se regenerează. Deşi ceasul poartă timpul înapoi, ţi se adaugă înainte. Poate că acest exerciţiu de inversare a extremelor pune mai bine în lumină viaţa…iar ceea ce mă doare este că pare şi mai rău aşa.
Desigur, drama filmului vine din faptul că, deşi Benjamin este altfel, timpul curge pe lângă el imperturbabil, purtând cu sine oameni dragi, iar el „trebuie să se ridice şi să o ia de la capăt”: să realizeze că e un adolescent îndrăgostit nebuneşte, dar că arată ca un bătrân expirat, că trebuie să îşi părăsească familia pentru că ajunge curând înapoi copil. Să iubească maxim cât se poate. Să tacă pentru a nu mări diferenţa dintre look şi minte. Să fie deşi nu intuieşte de ce, pentru ce, cu cine…Trebuie să fii. Orice ţi s-ar întâmpla, oricât înţelegi sau nu vrei, trebuie să fii.
Un film din care lipseşte acţiunea, opusul unui thriller, un film care afirmă. Ce?
Au fost critici care nu au ezitat să afirme „nimic. Peste o săptămână, nu mai ştiam nimic despre el, nimic nu dăinuie” au încheiat ironic. De fapt, este o viaţă de om, plănuită un pic sf, dar plauzibilă în orice moment al ei (chiar mai mult, trăită cam cât de frumos de putea, tinzând spre eroic, având în vedere circumstanţele). Iar spunând „nimic”, învârţi cuţitul în rană cu privire la noi, oamenii…
Dumnezeu, Eu sunt Cel ce Sunt, mereu veşnic. Omul, creat de El pentru a trăi veşnic, alege, o dată cu păcatul…moartea. Eu am privit vreo 3 ore spectacolul trecerii în orice fel, de la prunc la bătrân şi mai ales invers, oricum pregnant trecere şi mă doare până şi amintirea acelor imagini. Oare cum se uită El către cei înghesuiţi în marea trecere? El, care aleargă mereu spre nou, spre primul, spre copilăria existenţei, are în faţă spectacolul crud al nefiinţării. Vieţile celor ce fuseseră meniţi să soarbă veşnicia sunt acum file primite în faxul cerului. Iar mulţi dintre ei se mândresc nespus cu atât…
Durerea Sa, fiind de multe ori mai perfectă decât a mea, desăvârşită de o dragoste pură, interminabilă, mă înspăimântă. Ce sunt faţă de ceea ce am fost creat să fiu, cât de trecător faţă de cât de veşnic…
Cosmin Vlahopol - Majesty.ro
written by rosu ciprian, 26 februarie, 2009
-
- +1
-
-
