Majesty

"Mi-am regretat adesea cuvintele, însă niciodată tăcerea." 

Nu vorbesc prea puţin, dar îmi pot reproşa adeseori că vorbesc prea mult. Iubesc expresia unui om care are ceva de spus, dar faţa îi exprimă suferinţa abţinerii. Puterea de a nu da curs cuvintelor este mai mare decât aceea care te face să ieşi din anonimatul tăcerii. E nevoie de oameni care să tacă, la fel cum este nevoie de oameni care să spună ceea ce gândesc. Dar de multe ori, tăcerea unui om îmi este garanţia că va vorbi cum trebuie, pentru că îşi face timp să-şi pregătească discursul.

A trecut ceva timp de atunci, dar n-am avut putere să scriu. Ajunsesem, în sfârşit, la Auschwitz…ştiam de mult, de prin cărţi, din noaptea petrecută cu un evreu care a scăpat de acolo, din filme, ştiam cum a fost. Dar dacă toate cele de mai sus te fac să vorbeşti despre ele, acel loc are puterea nebănuită de a te face să taci. Zidul unde erau executaţi, munţi de pantofi, păr, proteze, „grajdurile” pentru oameni…mintea începe să refacă povestea locului. Nu ceea ce vedeam mă făcea să tac. Acele imagini începeau să compună filmul gândurilor mele, iar acest film mă paraliza.
Destul de des găseşti, mergând prin lagăr, mesaje scrise care îndeamnă la…linişte. Oamenii sunt rugaţi să îşi reţină cuvintele, iar principalul motiv invocat este respectul pentru miile de victime care, ucise fără a avea şansa unei înmormântări, sfârşind în cenuşă, îşi găsesc pacea sub tălpile celor ce trec pe acolo. În faţa acestor lucruri prea mari, e bine să taci. E dovada că te doare. E dovada că eşti întrecut de dimensiunile evenimentului. E dovada, poate, că nu se mai poate face nimic. E momentul în care gândeşti despre, îţi depeni filmul, iei decizii…E o linişte a trecutului, ca dar, o tăcere a viitorului, ca speranţă.
Ceea ce m-a şocat în lagăr nu a fost istoria. Poate nici ceea ce a mai rămas din ea…ci faptul că, în ciuda mizeriei pe care o poartă, trebuie încă să ni se spună când e bine să tăcem. Cât de stupid este să îndemni la linişte într-un lagăr (şi totuşi atât de necesar pentru un grup de români puşi pe glume)! Cât de patetic indicatorul de la intrarea unei biserici, care vrea să te îmbrace dintr-o dată şi să îţi pună lacăt la gură! Tragedia nu s-a întrupat când am reciclat oameni în lingouri, săpun, fum…ci atunci când am început să tragem bun-simţul şi respectul în pancarte. Când ceea ce este bine trebuie explicitat, când „dragostea e cu de-a sila”, când omul şi-a notat peste tot ce trebuie să facă un Om.
La Auschwitz, cu atât mai mult în biserică, tace acel care simte. Cât despre cel căruia i se pare liniştea o impunere…va vrea cândva să reînnoiască cercul tragediei, impunând liniştea prin strigăt şi altele.

„Ghicitoare: când îi rostesc numele, dispare. Liniştea.”

 

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro