Majesty

Drumul fusese lung de tot, mai lung decât era de fapt. În jur, poveste de iarnă, cu brazi cocoşaţi de zăpadă, cu sate purtând aroma focului în sobă, cu albul calm…însă nu atunci când eşti într-o maşină prea uşoară, cu nişte cauciucuri de vară roase, care urcă muntele în zigzag şi patinează prea puţin artistic. „Rugaţi-vă întotdeauna!” scrie în Biblie, iar dacă vreodată am găsit aceste vorbe nerealiste, ieri le-am trăit şi confirmat.

Am ieşit din munţi, am scos lanţurile, am depăşit maşina răsturnată şi am simţit o mare favoare că noi suntem bine. Am privit oamenii care ajunseseră în acelaşi punct ca şi noi şi am vrut să ştiu ce era în mintea lor. Se poate să treci munţii şi fără să te rogi?
Se vede treaba că da.

Mulţi erau relaxaţi, ascultau muzică şi râdeau în maşinile lor mari, calde, 4x4. Eu eram îngrijorat, supărat că îmi îngheţase apa de la ştergător şi tot noroiul drumului, stârnit de roţile lor, se odihnea pe geamul meu. Ziua care se stingea fusese una specială pentru mine. La una din curbe, maşina mea derapase şi pleca spre parapet. Am tras de volan şi m-am întors, oprindu-mă perpendicular pe drum, blocând ambele sensuri. Mă putea lovi oricine, din spate sau din faţă. Dar nu s-a întâmplat nimic, iar pentru mine asta se datorează lui Dumnezeu. Cu toate acestea, chiar şi acum, când scriu, ies din mine şi trăiesc complexul că cineva ar putea râde de gândurile mele. Îmi imaginez un reporter care stă la intrarea în Bicaz, oprind maşinile care vin din Chei şi întrebându-i pe şoferi: „Puteţi spune ce v-a ajutat să treceţi munţii, în ciuda acestei furtuni de zăpadă?” Primul om ar spune: „Ce furtună, domnişoară, asta nu-i nimic, vă speriaţi degeaba…”Al doilea: „Experienţa, am condus multe ierni pe asemenea condiţii.” Al treilea: „Maşina, desigur, nu îmi fac griji cu ea niciodată, nicăieri.” În cele din urmă eu: „Dumnezeu. M-am rugat şi, deşi nu existau şanse, El mi-a oferit una.” Îi văd pe toţi privindu-mă straniu, unii zâmbind ironic…să nu exagerăm, să nu dăm în penibil, să nu dramatizăm, să nu fim superficiali. Munţii se pot trece şi fără Dumnezeu.

Viaţa se poate trăi şi fără Dumnezeu. Creştinii, sau cei care spun că Dumnezeu e atât de implicat încât iarna nu are ce face şi veghează maşinile mici cu şoferi modeşti prin munţi, sunt nişte oameni slabi de înger. Sau cărora le place ideea senină a felicitărilor cu îngerul păzitor. Din afară privind, mulţi trec munţi. Iar motivul reuşitei lor este în capul lor. A fi creştin e o problemă de alegere, a crede în Dumnezeu - un mod de a explica lucrurile şi nu de a le provoca. Unul dintre multe altele posibile. Comportamentul unuia sau altuia în situaţii de criză variază precum hainele doamnelor cu bani. Dar nimic nu garantează că acel comportament a determinat soluţia la criză, din moment ce finalul e similar. Unii chiar ar putea crea artificial o criză pentru a se justifica („am trăit o experienţă cu Dumnezeu astăzi trecând munţii pe ninsoare”), alţii i-ar compătimi cu seriozitatea omului stabil, matur („a fost o zi mai altfel, dar nu e cazul să exagerăm”).

Dumnezeu. Eu am interpretat totul din perspectiva Lui. Altcineva nici nu s-a gândit la aşa ceva, poate chiar a râs de trăirile mele. Amândoi am trecut munţii plini de zăpadă, ne-am trezit a doua zi şi am mers mai departe, cu propria convingere sau fără niciuna. Şi atunci? Dumnezeu nu există. Dumnezeu tace. Dumnezeu e discret. Dumnezeu e prea subtil pentru mine. Dumnezeu e totul, mereu.

Am ieşit din Piatra Neamţ bucuros că drumul e uscat, dar încă supărat că soluţia pentru şters geamurile nu răspundea când o strigam. Am turnat apă caldă, am completat cu soluţie mai bună, am tras şi eu şi soţia de manetă cu sete, cu speranţă, cu furie, într-o doară, adesea… Acum însă am tras din nou şi am strigat: „Desfunda-l Tu, Doamne!” Şi…

Ce spuneţi, a mers? Creştin superficial…

Cosmin Vlahopol - Majesty.ro