Joi În ciuda a ceea ce îmi spui, nu am nevoie decât de un singur lucru pentru a-mi da seama de ceea ce eşti: o evaluare în procente a timpului tău. Vreo 3 tineri cărora li s-a întâmplat asta au ajuns la 47% din timp dedicat jocului Second Life. Având în vedere că o treime dintr-o zi dormim, o altă treime muncim…atunci aveau o problemă.
Site-ul www.olganon.org are misiunea specială de a ajuta dependenţii de jocuri pe calculator să se vindece. Mărturiile pe care le poţi citi acolo sunt şocante. „Am început cu 16-18 ore pe zi. Am pierdut o soţie în Second Life. Îmi este greu să renunţ, îmi iubesc avatarul (imaginea de sine, alter-ego-ul). Sentimentele le trăieşti în spaţiul virtual, dar durerea rămâne crudă, în realitate. Aveam nevoie de o evadare din realitate…dar nu poţi trăi la nesfârşit ignorând problemele.”
Problema Second Life (A doua viaţă) are dimensiuni direct proporţionale cu genialitatea conceptului. Nu este vorba doar de timpul consumat, care deja exprimă o raportare eronată la realitate, ci de însăşi natura activităţii ce implică acest timp.
Sunt ceea ce sunt, într-un context dat şi auto-creat. Percep prin simţuri, traduc informaţia, mă adaptez, mă dezvolt. Mă raportez la mine însumi, la mediu, la ceilalţi…la Dumnezeu, dacă sunt creştin. Asta este viaţa şi aşa e menită să fie. Trăită, nu imaginată.
Second Life (A doua viaţă) este altfel…prima anomalie care mă intrigă este că invadează „prima viaţă”, realitatea, o concurează. În aşa fel încât Second Life conţine riscul de a nu rămâne doar o joacă relaxantă, o evadare din cotidian, ci o serioasă redefinire a vieţii. A doua viaţă vine tocmai ca o rezolvare a nereuşitei din viaţa originală, normală, sugerând că fericirea are o alternativă virtuală. Problemele sunt ignorate, se pluteşte inteligent deasupra molozului într-o himeră imaterială care hrăneşte sufletul prin vizual. Poate un mise-en-abime evoluat, o dată cu progresul tehnologic, poate o oglindă care conţine mai multe dimensiuni decât mai putem percepe noi singuri…Dincolo de suma punctelor de vedere incredibil de interesante (la care vă invit mai jos) – psihologic, social, politic, etc., se enunţă întrebări: cât de mult se poate cârpi o viaţă prin a începe o a doua? Cât de bine poţi fi altul mai bun prin tine însuţi? Câte vieţi poţi trăi într-o viaţă de om?
E teribilă coincidenţa cu „viaţa veşnică” din creştinism. Ceea ce face ca jocul să fie genial este chiar faptul că nu se termină. Nu există un punct terminus vizibil, identitatea şi chiar spaţiul variază infinit. Posibilităţile sunt nelimitate, pentru că materialul a lăsat locul virtualului (aparent). Dar viaţa veşnică (conceptul creştin), pe lângă eliberarea de limite, conţine un element esenţial: Dumnezeu. Nimeni nu poate, doar prin puterea sa proprie, să îşi ofere o nouă viaţă, Second Life. Aici intervine Dumnezeu, unicul care poate re-crea ceea ce a creat deja demult. În Second Life, omul este propriul dumnezeu care, încercând să îşi îmbunătăţească prima viaţă de unul singur, inventează o a doua similară (mutant genetic), reuşind adesea să le rateze pe amândouă.
Dacă nu ajunge neapărat în această situaţie extremă, atunci reuşeşte măcar să piardă curiozitatea unei „vieţi veşnice”, în INFINIT – D…Second Life e manifestul discret al unei lumi fără Dumnezeu. 3-D, logic…
(va urma…prin tine)
Cosmin Vlahopol - Majesty.ro
